vreau vise de catifea

Este liniste. Ce bine. Doar gandurile mi se invalmasesc prea multe in cap.
Iarna asta m-am trezit diminetile apasata de un sentiment de deznadejde ca de plumb. Serile au inceput ucise in lumini de neon. De ce ultimul metrou transporta vrac numai oboseala?
Stau in pat cu gandurile si mainile imprastiate si imi aduc aminte cum azi un barbat imbracat in salopeta kaki si incaltat cu cizme de cauciuc albastre m-a intrebat daca stiu cumva unde este chioschiul cu inghetata. M-am incordat toata pe dinauntru. Ceva mi-a pocnit in gura. Pielea mi s-a umezit pret de o clipa si am simtit cum vocile din magazin s-au lipit de suprafata mea. Sa raspund. Sa plec. Sa raspund. Sa plec. Apoi s-a apropiat el. S-a auzit fasaitul produs de frecarea manecilor facute din materiale diferite.
Nu, eu trebuie sa plec. Am atat de multe de facut.
Vreau o cutie cu lucruri frumoase. Vreau bere seara tarziu pe Motoare. Vreau sa rad. Vreau sa plang. Vreau sa rad ca am plans. Vreau nisip de Vama si praf de Bucuresti. Vreau sa nu ranesc oameni si sa nu stric lucruri. Vreau o mansarda insorita. Vreau tenisi noi. Vreau 10 carioci vechi cu care sa pot incepe un bloc de desen nou.
Am hotarat insa ca trebuie sa incep de la lucruri mai simple. Sa imi dezmortesc resturile ramase nedizolvate in alcool sau pietrificate in stagnare. Sa aleg cateva terminatii nervoase si sa imi inchipui ca pur si simplu pornesc si opresc impulsuri electrice cu ajutorul unui buton, ca in codul Morse. Ca dau unei celule doar un anumit stimul, si ca incep si celulele alaturate sa se miste la fel. Important este ca prima celula sa fie de incredere. Nu-mi pasa cat de primitive sunt metodele mele, vreau doar sa ma misc.
Vreau haos de zgomote, haos de simturi.