Exista un loc in care te simti mai putin.
Suferi de un soi de imponderabilitate ce se manifestă numai asupra increderii in tine, care parca pluteste undeva la suprafata dezacordurilor interne. Si te pierzi in lipsa de culoare…

Unii oameni ma fac sa simt ca singura mea calitate e ca fac gropite in obraji atunci cand zambesc. Ma complexeaza teribil, in toate aspectele fiintei mele. Si comparandu-ma individual si cu fiecare in parte ajung un om mic si had, care rumega cuvinte, nu vorbeste. Uneori adopt o pozitie fetala, si raman asa, umilita de mine. La fel ma simt si cand vine „ziua mea, zi frumoasa ca mine”. Nu, chiar nu-mi pasa ca mi-a mai aparut un rid sau ca am cu doua kilograme in plus fata de anul trecut. Simt in schimb ca sunt mai putin decat persoana care ar fi trebuit sa fiu (conform varstei). Ca ar fi trebuit sa fi citit mai multe carti, sa fi vazut mai multe filme, sa fi ascultat mai multa muzica, sa fi fost mai inteleapta. Dar nu-s.

Am gasit acest post in „Drafts”. Mi-am antrenat intre timp tristetile si angoasele care acum au ajuns ocazionale. Incep sa ma mint din ce in ce mai bine ca sunt minunata. De fapt, lumea asta este invartita de cei care stiu sa manipuleze pshihologic.

Esti cu adevarat fericit cand nu mai visezi la persoana care ai fi putut sau ti-ar fi placut sa fii si accepti ceea ce esti. Poate unii oameni mici, ca mine, chiar apreciaza gropitele din obraji. Ce ma doare insa sunt oamenii pe care i-am pierdut crezand ca nu sunt indeajuns pentru ei. Nu mi-au spus niciodata asta, dar eu am manevrat in mintea mea imagini cu ei judecandu-ma aspru ca nu sunt „intr-un fel sau altul” sau m-am lamentat ca un instrument muzical dezacordat pana cand i-am obosit si indepartat.  „Daca tu nu vrei sa faci dragoste cu tine, altii de ce ar face-o…”

Noi sa fim fericiti.

Publicitate

Capitolul 1 – Fustangiul online

1.1. Introducere. Manifestari patologice.

– Fustangiul online este o petunie. O petunie suava, frumos mirositoare, desprins parca din cartile lui Beigbeder – literatura facila, pe care este posibil chiar sa o fi citit si sa fi tras invataminte din ea (desi fustangiul nu prea citeste, fiind o fiinta relativ superficiala ce prefera sa se uite la filme). Spre deosebire de fustangiul clasic (atentie, fetelor) peste care dati prin cluburi si baruri la ore mici (cand varsa bere pe voi „din intamplare”), pe fustangiul online il puteti intalni cu preponderenta pe retelele sociale, preferabil cele cu poze.

– Dupa ce a pus ochii pe tine, fustangiul online o sa se infiltreze in viata ta, ca mucegaiul intr-o camera proaspat zugravita. O sa te stalkuiasca pe internet. Orice cont ai avea, hop si el! Actioneaza din umbra, niciodata la “lumina soarelui”. Un fustangiu este un barbat cu multiple posibilitati, agata concomitent pe mai multe fronturi. Cu toate astea, el nu se deconspira, fiindca poate pierde atentia si deschiderea altor femei.
Trimite DM-uri si mailuri, iar replica lui clasica de agatat este “imi place cum scrii pe Twitter”. Daca are o zi mai proasta si este lipsit de imaginatie pune doar un emoticon sau un banal „Buna”. Desi nu are o inteligenta academica, fustangiul este destul de creativ, se exprima cu usurinta si face glume si glumite, incearca sa te atraga in lumea lui frumos mirositoare in care nu intra orice tufanica.
Daca iti da impresia ca nu are niciun cusur si este baiatul perfect, daca iti pui intrebarea „omul asta este aievea?!” e clar, trebuie sa spui “Aha, uite un fustangiu! El e!”.
Odata ce te-a agatat, nu mai este interesat de ce scrii pe internet, interesul reaparand eventual doar in cazul in care scrii ceva rau despre el.

– Foarte curand dupa ce te-a cucerit cu carisma lui, in spatele glumitelor inocente si a declaratiilor lui pline de patos “tu esti altfel, relatia noastra este plina de sens pentru mine, stiu ca nu ar trebui, dar nu ma pot abtine sa nu fiu atras de tine” se ascunde un om obisnuit sa abuzeze, ce se va purta ca un purcel odata ce stie ca are increderea ta. Pozeaza in prietenul gelos si posesiv, ca tu sa te umfli ca o gogoasa de fericire ca mandrul armasar are ochi doar pentru tine. Odata ce vede ca minciunile lui tin, orice intrebare ridicata de intuitia ta primeste replica “Nu ai incredere in mine, este vina ta!”. Obisnuieste adesea sa iti puna vorbe in gura, cand trebuie sa se apere.

– Fustangiul cunoaste relativ putine tactici, dar le practica cu versatilitate. Intai, pozeaza in bad-boy’ul cumintit de tine, fiindca tu esti o faptura speciala, iar pt tine si relatia voastra perfecta, el a renuntat la proastele lui obiceiuri. Este reformat. Asta daca ai fost pusa in garda in legatura cu vechile lui indeletniciri, viata lui mai putin feciorelnica. In discursurile lui nu exista oricum povesti de dragoste neimpartasite ci doar femei oarecare, care nu se compara cu tine, draga mea. Newsflash: spune asta de fiecare data! Mai mult, are un arsenal de melodii, apelative, texte pe care le scoate din cutie cu fiecare femeie. Alt model patologic de fustangiu este tipul complicat, care te avertizeaza din start, dar nu chiar de la inceput ca nu are (din anumite motive) loc in viata lui decat pt un sfert din faptura ta. El va fi de gasit si NU te va ignora numai cand are el chef, in mod normal noaptea. Sau iti spune de la inceput ca inima lui a fost franta si a incetat sa bata acum multa vreme si nu mai e nimic de facut, EL NU MAI POATE SA IUBEASCA, OAMENI BUNI,  facandu-te sa te simti obligata cumva sa incepi sa il reintregesti.

-Un fustangiu este in general un om plin de complexe, care are nevoia constanta sa i se reasigure faptul ca este un “barbat adevarat”. Iar o singura femeie, oricat l-ar diviniza, nu poate sa ii ofere aceasta certitudine. Fustangiul, evident, pune mare pret pe cantitate, nu pe calitate, iar respectul si sentimentele celuilalt ,pe care comportamentul lui le-ar putea rani, nu ii creeaza mari mustrari, deoarece s-a obisnuit si are oricum o debara plina de scuze de genul “Nu te-am obligat, ti-am spus ca asa sunt eu, …, oricum nu-mi placea de ea, frate ”.

In capitolul urmator consultantii nostri (eu si profesor doctor inter-purcelar Irene) vor dezbate pe larg o tema controversata : Cum sa prinzi un fustangiu online! Va asteptam cu drag.

Exista pe lumea aceasta doua categorii de oameni. Oamenii incepatori si oamenii inceputurilor.

Oamenii incepatori sunt cei care au nevoie de un inceput sa atinga un scop. Sunt oameni gospodari, ce stiu sa isi dramuiasca sentimentele si sa priveasca cu incredere spre viitor. Cateodata lasa lucrurile neterminate doar fiindca simt nevoia sa inceapa „altfel” deoarece se simt nemultumiti.

Oamenii inceputurilor sunt cei care traiesc cu entuziasm orice inceput, dar nu gandesc mai departe de el.
Adora mirosul de alb, nou, proaspat si curat. Cand incep ceva, simt ca in ei palpita forte necunoscute, adanci si indepartate, consuma in cateva zile un mic destin de care ei sunt… iresponsabili. De cele mai multe ori acesti oameni se indragostesc numai de senzatia de a fi indragostiti, nicidecum de omul de langa ei. Traiesc prea sus pentru slabele lor temperamente si se simt rusinati ca saracii invitati intr-o seara la un festin si trimisi dupa aceea  la cocioabele lor, odata ce sentimentul se invecheste.

Eu sunt un om incepator care da numai peste oamenii inceputurilor.
Dar ma bucur de fiecare experienta in parte, fie ca este doar un inceput frumos alaturi de o masina de vandut iluzii. Si nu vreau sa ma schimb, ci sa imi doresc in continuare inceputuri – bune, rele, mult prea efervescente sau chiar dureroase. De fapt, eu pot sa ma colorez oricand vreau. Pot sa inghit culori, sa le tin inautru si sa le eliberez in raze ce pleaca din mine,  spre necunoscut. Pot sa fiu melancolica in lila, profunda in rosu, copilaroasa in verde, trista in albastru, perfectibila in portocaliu, amuzanta in roz, tematoare in visiniu si iertatoare in kaki.
Vreau sa traiesc toate emotiile care imi coloreaza fiinta, nu sa le rapesc sufletului. Asa ca acum sunt necajita, ma ascund acasa, sub plapuma – cu moralul turtit, in sunete de flanesta ruginita. Dar o sa ma dau jos sa-mi desenez un soare mic pe geamul de la balcon.

Exista un moment in viata unui savant, fie el un biet antropolog, cand isi da seama ca a gresit.
Ca a incurcat cumva paharele Berzelius cu acizi intre ele sau a supra-incalzit balonul de reactie. Sau a turnat apa peste acid clorhidric. Pfuf, greseli de amator ar zice unii. Mai ales cand acest biet antropolog a avut in facultate restante la materii precum „Chimia Reactiilor Umane” sau „Maturitatea Emotionala”. La ultima a trecut cu-chiu-cu-vai dupa ce profesorul l-a dat afara din clasa in repetate randuri plangandu-se ca nu a ajuns nici macar la nivelul unei euglene.
Este un savant cu ochii tristi si ii pare tare rau ca a pricinuit suparari. Si a realizat, de fapt, cat de mult ii pasa.
Asa ca isi va schimba meseria.
De maine o sa fie alchimist! Un alchimist ce vrea sa descopere numai ce este mai frumos din dragoste.

LE: Acesta este un post adresat mie. Imi cer mii de scuze intuitiei mele ca nu am ascultat-o.

A venit toamna. Au inceput sa se decoloreze frunzele si simt ca o sa-mi rugineasca si mie sufletul in mii de nuante de sentimente.
Astazi am descoperit de ce experimentul meu risca sa esueze. De fapt, nu trebuia sa nu gandesc, ci sa nu imi mai pese. De maine o sa imi incordez toata vointa.
Toamna asta vreau sa invat o tactica a sufletului.
M-a apucat dorinta de saruturi infinite, de zile de stat in pat, cu sosete groase in picioare si carti de adunat pe noptiera. Am sentimente de cheltuit, dar eu vreau sa le pastrez si sa le dau la fiecare in parte o expresie de dans. Apoi sa ametesc in piruete, de fericire.
O sa ies pe strada si o sa-mi folosesc gura ca sa zambesc, fiindca este politicos sa fii vesel. Am multe zambete de raspandit, oamenilor care le merita.
Si o sa ma joc cu frunzele ruginite. O sa le calc in picioare. Cui ii mai pasa?!

Acasa am un cos colorat in care reciclez idei, o basma violeta ce imi acopera gandurile, caci va spuneam ca m-am decis ca nu mai gandesc si o gramada de sinapse ce sar aiurite dintr-o ureche in alta, ca niste sigurante stricate (deoarece nu prea reusesc).
Gura abstracta, de o senzualitate invinsa.
Privirea fixa.

Coji de nuca. Fiindca in ele traiesc, de fapt, oamenii. Cei care nu locuiesc in papiote de ata. Acestia stiu sa vina si se infasoare in jurul tau, in timp oamenii din coji de nuca te ranesc atunci cand te apropii tu de ei, in buricele degetelor. Uneori sunt oameni buni, dar eu am degetele bandajate, asa ca ii scap mereu pe jos, iar ei fug.

Experimentul meu antropologic. Care nu o duce atat de bine. Nu v-ati fi inchipuit, nu? Hehe, stiu eu unele domnisoare care abia asteapta povestiri. Materia prima s-a dovedit a fi una extrem de complexa. La o examinare mai atenta, el este un mic tiran, un fustangiu, apartinand unui areal socio-economic total nepropice mie, motive ce m-au facut sa-mi zadarnicesc eforturile de a nu gandi. Niciun mijloc, delicat sau vulgar, nu reuseste sa ma ajute sa realizez daca este sincer sau nu. Inregistrez acut impertinente involuntare ale instincului, semnale difuze – pe care nu stiu sa le decodez, fiindca pare prea frumos sa fie adevarat (cu totii stim ca societatea moderna nu este locul povestilor de dragoste, trebuie sa existe o clauza ascunsa, o bifa, un asterix pe care nu l-am observat plus teama de a-mi simti inteligenta subestimata, prostita) si le proliferez in ganduri. Iar gandurile se rasfrang asupra experimentului, care nu pare foarte fericit. As vrea reusesc sa le indepartez in nu-stiu-ce colt ferecat al mintii si sa fie liniste, ca in salile de asteptare ale doctorilor. Acea tacere in care pacientii isi arunca priviri, cautand consolare sau mangaiere. L-as mai invarti in coaja lui de nuca, cu grija, o perioada, cu varfurile degetelor zgariate usor doar de gandurile ascutite din capul meu si as merge mai departe, incercand sa am incredere in oameni, desi ma simt atat de falsa si goala in fata lui. Derulez acest experiment de trei saptamani.

Oboseala. Saptamana asta am concediu. M-am retras invinsa, intr-o resemnare tacita si ma gasesc chiar dezgustatoare in dorinta mea de a trai, care nu este suficient de mare sa mascheze oboseala.

Sa te trezesti in asternuturi straine. Sa miroasa a fum. Lumina sa intre ostil in incapere.
Sunt intalniri care pun pe linia de plutire visul nebunesc al unei iubiri autentice, definitorii. Altele sunt atat de banale, ca oamenii nu li se pot sustrage fara sa decada. Altele sunt purtatoare de exigente si emit o judecata prematura asupra josniciei relatiilor. Primul contact insa… se afla intotdeuna de partea sperantei.
As vrea sa trag si eu un fum din tigara, asa… degeaba, doar ca un superlativ al viciului.
Vezi, exista genunchi grasi si genunchi slabi. Degete de la picioare hazlii si degete de la picioare triste, ca un xilofon.
Exista doua puncte paranteza inchisa si doua puncte paranteza deschisa.
Sunt maini care se intretaie in aer si imbratiseri ce alina. Sunt rani care m-au invatat ce este sentimentul, stiinta de care m-as fi lipsit foarte bine. Sunt vorbe care nu mai ajung.
Senzatia ca ceva lipseste. Cafeaua de la marginea patului.

Dragii mei.
S-a confirmat. Am tahicardie sinusala. Nimic grav, nazuri ale inimii. Oh, inima mea. Un mic dictator.
Mult timp am fost recunoscuta pentru capacitatea mea speciala de a nu-mi dori nimic. Si exact asta primeam inapoi: nimic. Asa ca, odata cu boala asta care m-a proiectat intr-o societate clandestina cu ritualuri noi si traditii ce trebuie descoperite, mi-am gasit si eu un tel: instaurarea fericirii cardiace. Ca stindard, urmeaza sa imi lipesc o grimasa radioasa pe fata, ca si cum as executa o condamnare pe viata la bucurie.
Pastilele mi-au redat forta si capacitatea de a utiliza propriul trup.

Doar sufletul drapat in negru tanjea dupa un acoperis colorat.

M-am decis sa derulez un mic experiment antropologic! Ochii mei sunt inca umbriti de amaraciune deoarece am avut de a face – cand eram doar un antropolog aspirant – cu oameni urati cu suflet gaunos, ale caror fapte ma bantuie si astazi, ca niste naluci. Sunt un om extraordinar de fricos.
In experimentul meu o sa am din nou incredere in oameni! Si nu o sa mai gandesc. Idei felurite nu o sa-mi mai scormoneasca mintea aiurea si imaginatia terorizata, cea care transforma in certitudine cea mai mica banuiala, va amuti.
O sa uit secunde din mine si o sa ma trezesc diminetile pe fond sentimental. Vreau sa impartasesc afectiune, sa simt o pasiune care sa ma ravaseasca si sa-mi permita sa cunosc farmecul existentei. Cu priviri hotesti, gesturi incurcate si multa armonie.
In timpul asta, dictatorul, inima-inima sa isi asume constiinta vulnerabilitatii si puzderia de sentimente inadaptabile care imi cutreiera fiinta.
Va voi tine la curent cu desfasurarea experimentului, pe care il voi inregistra pentru o emisiune radiofonica.

PS: Ma bucur mult ca ma cititi. O sa vin aici mai des. Urmatorul post o sa fie despre barbatul ideal iar apoi voi continua experimentul ca un savant destoinic. Va multumesc.
❤

Cum se poate intampla sa se defecteze tocmai campul electric al inimii unui inginer?
Iar in ajutor sa sara imediat o neinfricata caracatita electrica, cu suflet de sora medicala. Cu ventuze ce piuie si un mic aparat care inregistreaza riguros bataile inimii minut cu minut. Apoi le strange in frecvente si le intinde in amplitudini. Si asa incepe o poveste cu ritm de acordeon stricat, ce sta captiva intr-un calculator de medic cardiolog. Sau intr-un dulap.
Am crezut initial ca corpul este o uzina ce produce energie, suficienta incat sa-mi desfasor activitatile zilnice sau poftele inimii. O uzina de tinichea, deloc maleabila, a carei limite mi se pareau rezonabile. Uneori ma simteam ca o batranica ce cara mult prea multe plase cu cumparaturi, mai multe decat poate duce. Genul de batrane pe care le vezi la metrou si ai vreau sa le ajuti, dar nu te lasa, fiindca au mandria lor. Genul de femei despre care spui „draga de ea, nu sta locului. asa e firea ei”. Alteori imi doream sa-mi creasca peste piele solzi de peste. Sa alunec usor din mana oricui, sa nu ma poata tine nimeni in loc si sa imi permit sa fiu neprietenoasa. Si inima ma durea doar din pricina unor baieti neobrazati, pe care ii lasam sa ma raneasca.
Acum nu mai vreau sa vina noptile. Le urasc. Imi simt creierul un furnal incins, ce nu imi da pace. Iar inima… inima incepe sa bata haotic, o simt in piept, in gat, in tample. Imi apas tamplele, iar sub ele, din migrene infernale ramane doar o durere surda, mocnita… si ma caznesc sa aflu de unde vine aceasta suferinta launtrica. Ganduri mediocre, reactii tardive, autoamagirea ca acest necontenit du-te-vino de ganduri o sa se sfarseasca si am sa adorm. Apoi simt ca nu mai respir deloc si nu vreau macar sa inchid ochii in acest iures convulsiv, de teama ca nu o sa mai trezesc.
Iar caracatita electrica doarme probabil linistita intr-un dulap si doar ea stie ce este rau cu inima mea.
Si desi nu dorm noptile, nu sunt obosita deloc. Vreau sa traiesc.
Am gasit un mar asa verde si copt si tot ce imi doresc este sa musc din el cu pofta. Ati auzit de cazuri in care boli necunoscute ale inimii sa fie vindecate asa? Sau stiti remedii naturiste pentru somnul lin de inginer… Oare ceaiul de ghimbir ajuta?

Cateodata starea de bine este o limonada.
O limonada cu miere, pe care o bei la o terasa aflata pe o straduta ingusta, undeva in spate, pe la Romana. Unde cabluri pline de electricitate se intalnesc in mijlocul strazii iar de ele atarna un bec melancolic ce aprinde inserarea cu o lumina zgarcita. Nu intunericul palid al zorilor, ci smoala neagra a inceputului de noapte. La un balcon trei umbrele colorate  isi schimba hainele cu cele pentru lumina artificiala, cu margini ondulate ce se ridica usor in vant.  Eu am venit aici cu o valiza galbena plina de ganduri ce s-a transformat magic intr-o lamaie. Acum o beau linistita din paharul involburat, in timp ce conversatia curge lin la masa, pe ritm de acid jazz. Imi este atat de bine. Iar limbile ceasului s-au lipit si ele de cadran.
Cateodata starea de bine lipseste. O boala necunoscuta a pus stapanire pe ea si a pitit-o, probabil, in acelasi loc in care s-a ascuns si vara. Vara care a trecut asa, pe nesimtite si singura urma lasata a fost imaginatia istovita si sufocata de indignare ca nu am avut cu cine sa beau mai mult de un pahar cu limonada. Starea de bine mai apare cateodata seara cand imi este rau, iar Iren ma tine de mana. Poate este intr-un cort din vama, peste care tuna si fulgera, iar mie imi este rau, frig si teama. Am in gura gust de cuie ruginite si ganduri felurite nu inceteaza sa-mi cutreiere mintea. „Ce vreau” este acum mult mai putin important decat „ce am nevoie”. Iar indiferenta ofileste oamenii, eu….
Am nevoie de o cura de fericire. De o vacanta sentimentala. De o limonada. De „O sa fie bine!”.