Publicat de: cristina | Iulie 24, 2009

Berlin

Urmeaza un post turistic, relatat din Berlin si compus de pe scaunul meu de la birou, unde inca nu imi gasesc ritmul, fiindca este minunat sa ramai cu sufletul in vacanta.
Berlinul este orasul in care propria istorie se reflecta la fiecare colt de strada si singurul lucru lent este cursul Spree-ului. Un oras ce a fost 45 de ani impartit intre doua ideologii si in care nu ai nevoie de ghid turistic ca sa iti dai seama ca te-ai ratacit in partea sovietica, fiindca bulevardele cu blocuri de apartamente stivuite pana la cer iti dau un sentiment de familiaritate linistitor. Parca mergi spre Obor. Dincolo de zid, mai precis dupa Checkpoint Charlie, cultura urbana ia alte dimensiunea unei cafenele americane imprejmuita de cladiri moderne englezesti in forma de cub sau bila si gasesti multe stranduri cu nume complicate frantuzesti.
De fapt, Berlinul cred ca a avut trei vieti. A fost construit, inaltat maiestuos cu domuri inalte, cladiri cu margini dantelate poleite cu aur, felinare neobosite si drumuri de piatra pe care probabil puteai sa si valsezi si gradini cu animale pe care puteai sa le vanezi – ca un nobil prusac. Domul cu cupola verzulie le sopteste turistilor povesti despre Berlinul de odinioara, ca o cutie muzicala. Apoi a fost bombardat, demolat, cucerit cu o poza trucata si mazgalit cu nume de soldati ai armatei rosii si cuvantul “Mockba”. Am incercat sa urmaresc cu degetul conturul unei urme de glont. Chiar in zid, parea dureroasa – la fel ca si imaginea orasului elegant fumegand in timp ce aliatii il mutilau. Apoi reinventat. Reinventat cu un gazon in locul Palatului Imperial – care va reveni miraculos in 2010, schele cu fatada din panza pictata, cladiri reconstruite sau restaurate partial si foarte multi monstri din metal si sticla unul chiar semanand cu un siloz al viitorului, luminat ca o nava spatiala. Eu cred ca toate cladirile au fost confortabil imbracate in sticla fiindca le este teama. Urmatorul glont ar putea sa transforme totul in cioburi, nu in ruine si ar salva orasul de alta imagine dezolanta. In plus, este foarte usor sa inlocuiesti geamuri si sa alini un suflet usor ciobit.
La Reichtag exista chiar o camera cu cutii spirituale de metal, apartinand fiecarui membru al parlamentului – opera artistului francez Christian Boltanski. O cutie neagra ascunde anii regimului nazist. Probabil au mai indesat mult mai multe in ea.
Berlinul este minunat si fiindca are spectacole de balet cu roboti, dar ce turist are timp de ele cand este atat de frumos sa te plimbi pe Unter den Linden si sa te invarti ca un titirez sa nu ratezi nicio umbra, a trecutului sau a viitorului…

Anunțuri
Publicat de: cristina | Iulie 1, 2009

zbor

Tu ce ai face daca maine dimineata ai gasi un motor?
Un motor mic, in perfecta stare de functionare, cu curelele noi si roti cu zimti ce se imbina perfect. Cu necunoscut de multi wati si produs de o uzina nemteasca, necunoscuta si ea.
Un motor care nu demult s-a aflat, probabil, in mainile unsuroase ale unui mecanic puturos sau al unei gospodine furioase – care nu a reusit sa-l monteze la storcatorul ars – sau al unui pilot de formula unu ce a fost descalificat fiindca motorul nu era omologat.
Eu cred ca mi-as aduce aminte de cantecul „avion cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor”.
Si mai cred ca si dragostea este un avion, ce functioneaza cu doua motoare. Altfel se prabuseste.
Nu numai fiindca atunci cand esti indragostit plutesti sus si simti motoarele cum huruie si pun in miscare bucati mari de tabla nituita, ca la decolare avionul goneste toate pasarile gri pribegite pe stalpii linistii sufletesti si aduce, la schimb, fluturi in stomac. Cand se prabuseste in flacari mistuie tot sufletul. „O defectiune la motorul drept ar fi o alta cauza a prabusirii, dupa ce primul motor s-a stricat la decolare” scriu ziarele. Ce bine ca aterizarile line mai primesc inca aplauze.
Multe avioane dorm triste in hangar asteptand ca cineva sa binevoiasca sa le doneze al doilea motor si o canistra de kerosen.
Maine, daca eu gasesc un motor, astept primul avion ce vrea sa zboare cu mine spre Luna.

Publicat de: cristina | Iunie 26, 2009

povestea fetei care se desira

Fata care se desira purta 39 la pantofi.
Statea cuminte pe o banca si astepta sa vina vacanta de vara. Se intreba daca sufletul este cumva un dirijor de aplauze ce orchestreaza rece bucuria colectiva sau se lasa influentat de ea. Daca identitatea ei este protejata de o impermeabilitate emotionala sau valul afectiv o va contamina, caz in care urma sa se desire, fir cu fir.
Cum statea pe banca, l-a cunoscut pe baiatul responsabil, ce proiecta viitorul cu ajutorul unui echer. A inceput sa se desire, caci se plictisea si nu rezona cu viitorul colturos, ea fiind dornica sa traiasca in prezentul unduitor. A plecat la timp, cand se desirase doar un pic si a imbatranit parca cu jumatate de an.
S-a peticit pe alocuri si si-a cusut o banderola de om descurcaret peste corpul scamosat.
Cum se plimba prin parc, l-a vazut la tasnitoare pe baiatul hoinar. S-a indragostit. I-a dat incredere in el. Baiatul insa vroia sa se dezvolte cu o repeziciune cu care fata nu se putea desira, gasise bani si vroia sa experimenteze viata, dar o iubea. Fata a inceput sa se desire, il urma obosita in cluburi de punk ca un jandarm fioros. Saraca de ea, isi crosetase niste manusi mari pe care scria „te rog hai vino sa te iert”. Se magulea prosteste de fiecare data cand el se intorcea in numele dragostei lor dar pleca repede inapoi in lumea lui. Cel mai des putea fi vazut in Vama Veche, unde ea se desira in cautarea lui. Intr-un final a eliberat-o.
S-a insirat la loc, tematoare. Cute amare ii brazdau zambetul, dar inima era tot hoinara.
Apoi l-a cunoscut pe baiatul cu ochi albastri. S-a desirat aproape imediat ca sa intre in lumea lui plina de linkuri, caci baiatul acesta statea la calculator si facea trafic de informatie pe internet. S-a insirat modest, in forma de mouse ursuz, ca baiatul sa o placa. El ii spunea cuvinte dulci de alint, insa simtea ca formulele lui mai degraba o uniformizau, deoarece fusesera adresase si altor fete in trecut, iar internetul pastrase urma lor. Mai mult, baiatul nu manca la pranz biscuiti, ci rontaia din increderea oamenilor. Fata traia in bezna si se simtea atat de absenta in viata lui ca ii era teama ca intr-o zi o sa se desire de tot si nimeni nu o sa observe lipsa ei. Si a disparut.
Si-a dus inima la un tinichigiu – care a curatat-o de rugina si a uns-o cu alifii, dupa care s-a insirat la loc sub un cer decolorat de amintiri.
A invatat sa nu-i mai pese cum se va insira la loc.
A vrut sa creada in barbatul salvator, dotat cu manusile pe care le-a purtat si ea odata. Dar acesta avea un diapazonul neacordat pe frecventa firului ei de viata si parca nu mai suporta niciun cuvant dojenitor de alint, chiar daca era bine intentionat.
Si-a asezat ghemul la o margine de banca si a inceput sa se insire… O stea violeta ii acopera gaurile sufletesti, ce luceste in reflexii albastre, galbene si verzi.
In parc, liniste.

Publicat de: cristina | Iunie 16, 2009

fara suparari

Eu port in mod obisnuit o rochie albastra cu sclipici si ascult un disc cu muzica de dans.
Ma bucur ca am mintea hoinara. Ca toate emotiile si supararile se proiecteaza direct in stomac. Acolo este epicentrul senzatiilor mele. Iau un algocalmin si imi trece. Cateodata simt insa atat de multa rautate in jur ca ma infior. Imi place sa cred ca socotelile divine stau sus, pe nori, sub forma de gramezi. Cand faci un lucru rau ti se scutura pe umeri doua ploi  de rautati inapoi. Dar daca o rafala de vant iti aduce gratuit rautatea altor oameni?
Cand ma supara cineva, ma gandesc ca citesc o carte cu colturile strambe. Caut sa nu judec oamenii, caci asta nu face bine nimanui. Instanta morala se dezvolta impotriva lasitatilor interioare, iar sinele sesizeaza cand este neglijat. Cand acorzi mai multa atentie supararilor de moment decat inclinatiilor care te individualizeaza. Cand ignori ceea ce iti poate aduce bucurie in favoarea inertiilor contingente si te roade stomacul atat de tare ca durerea ajunge pana la creier.
De asta am decis sa nu ma mai mahnesc. Vreau o atmosfera de familiaritate calma cu emotiile care imi strabat fiinta. Caut sa fac numai lucruri bune, indiferent cati nori plini de rautate sunt pe cer. Daca totusi se porneste o furtuna din senin, vreau sa primesc doar caietele unde Mos Craciun isi noteaza copiii obraznici si cuminti.
Imi doresc sa nu mi se zgarie discul minunat niciodata.

Publicat de: cristina | Iunie 3, 2009

carnet de bucurestean

Ar fi frumos…
ca oamenii sa umble cu carnete si creioane colorate la ei, iar atunci cand se plang de lipsa de diversitate din capul lor sa iscaleasca o povestire. Apoi sa le dea din mana in mana si sa ajunga sa viziteze Nuntiatura Apostolica, bine ascunsa pe Stirbei Voda – grupuri de tineri arabi, in timp ce unii oameni nu vor mai calca niciodata in Piata Romana, caci au fost insemnate concentratii periculoase de aer imbibat cu amintiri.
Nostalgicii interbelici sa se intalneasca in fata la Palatul Sutu sau la un concert al Filarmonicii si sa discute sfatos despre modernism. Apoi sa scrie doua paragrafe scurte, cu un stilou aurit.
Iar studentii sa gasesca bonuri de reducere la Teatrul Act. Cronicile lor sa fie intotdeauna hazlii.
Tinerii ce scapa tarziu de la serviciu, cu fetele mutilate de oboseala si mahniti de diverse probleme sa citeasca despre terapia prin traversarea Herastraului cu vaporasul si sa se viseze in Manhattan. Apoi sa bea o bere la Scinteia si sa povesteasca despre copilaria in comunism,biscuitii populari si pantofii intotdeuna cu doua numere mai mari.
Iarna sa se scrie despre baletul in statiile de metrou. Primavara, cand Bucurestiul este o gradina, cei de la case care plang sa faca recensamantul caselor care rad.
Unele file – compuse chiar de belgieni plecati cu bicicleta in drumetie, sa fie patate cu mancare grasa de la Waterloo sau cu prajituri fine de pe mesele de lemn portocaliu de la Chocolat. Ultimele pagini sa fie doar elogii la berile Chimay si Duval.
Schimbul de carnetele sa ajunga o utopie a comunicarii, o retea de povestiri ce salveaza lumea de la uniformitate, in care interactionam cu ceilalti fara teama plafomarii, cu povesti autentice despre locuri frumoase sau despre lucruri marunte ce au un trecut personal si deschid, de fapt, o cale interioara spre o senzatie de bine.
Dar cel mai frumos ar fi sa te tina cineva de mana cand te plimbi pe un bulevard larg, cu cladiri dichisite, si sa spui – cu ochii oblici de prea mult soare – „Uite ce frumos….”

Publicat de: cristina | Mai 28, 2009

atentie. se inchid usile.

Este luni.
Facand abstractie de specificul local si trecand peste detaliile pitoresti (imbranceala balcanica, vanzatorii ambulanti, toropeala orientala dintr-un metrou supraincalzit) mergi spre casa. Ramai mirat cand iti descoperi chipul reflectat pe geamul vagonului. Tu si toata strania ta detasare.
Este cald.
Iti observi vecinii de drum si ii judeci cu privirea. Urmaresti discutiile aprinse intre doi liceeni, molfaiala unei babe care rupe un colt de paine, atentia prost disimulata a unui tip sa nu-si mototoleasca costumul ieftin, tastele apasate puternic de domnisoara ce are poza iubitului pe telefon, cartile mici de rugaciuni citite de femei trecute de 40 de ani si inregistrezi toate astea cu detasarea cuiva care pare sa nu fie implicat. Indesi mai bine castile in urechi. O usoara senzatie de irealitate se strecoara intre tine si zumzaitul din jur. In timp ce fundalul sonor se estompeaza, privirea ta razbate rapid pana in capatul vagonului si se intoarce inapoi frustata de lungimea fizica a metroului. Practic in aceste clipe nu esti decat privirea ta planand critica sau amuzata peste capetele inconjuratoare. Pana in momentul in care te opresti in oglinda unui geam. Si atunci mica ta amagire ca te-ai putea sustrage mediului se destrama si nu iti ramane decat intrebarea: sunt cu adevarat diferit? Dintr-o data devii prizonierul propriei priviri. Ceea ce inainte te elibera, acum te contrange la constatarea ca si tu esti doar unul dintre calatori. Ca ti-ai dori sa stii cum te vad ceilalti. Ca parcurgi a nu stiu cata oara aceeasi distanta, si, in cel mai bun caz, gandurile tale se repeta pavlovian. Vederea unei statii prilejuieste aceeasi observatie sau, mai rau, provoaca aceeasi reverie.  Victoriei – Stefan cel Mare – Obor – Iancului – Piata Muncii – Dristor – acasa.
Te dai jos.
Iluzoria ta evadare se incheie impersonal si se va relua banal maine.
Te culci.
Nu, tu nu te mulezi perfect pe atmosfera vagonului. Tu esti diferit, nu? Oare cat iese rata pentru o masina?

Publicat de: cristina | Mai 9, 2009

4792348573924857

„Hai sa ne jucam de-a vacanta!”  ii spun, la telefon.
„Pot sa ma dau la o parte sau sa ma tin bine precum intr-un carusel…” imi raspunde.
Si las ochii in jos, incercand sa caut ceva, inauntru, unde nu mai este nimic. De’as avea sticlute cu solutie speciala, asemanatoare turnesolului – rosu in mediu bazic, albastru in mediu acid, sa o arunc pe oameni – si sa nu le pateze hainele, doar sa imi indice culoarea acestora, daca sunt buni sau rai. Daca au suflet de cozonac sau limbi rele si uscate, cu ciulini pe varf.
As adormi mai lin noaptea, numarandu-i in gand pe cei buni, cu care oricum nu stiu cum sa ma comport.
Si as putea face asta in fiecare sambata, cand nu mai sunt absorbita de nimicurile grave ale vietii, de toate gandurile goale care imi bruiaza existenta si ma cupleaza ca un motor incins la serviciu, la obisnuinte, la grijile viitorului. Cand semaforul dinauntrul meu nu mai dirijeaza corupt starile de spirit in care ma pot exprima, asa, cum sunt eu… Atunci cand sunt fericita ca sunt bine si ca sunt inconjurata de oameni buni – care sunt mult mai multi decat cei rai – si castig mai mult decat un sat intreg din Africa, desi nu am tot ce imi doresc.
Si daca alchimistul cu fiole exista, vreau sa fac si eu o comanda de dopamina, va rog. Aici mi-am terminat ultima doza. Iar privind fiolele alea, vreau unele care sa imi indice oamenii buni pentru mine, nu asa, in general.

Publicat de: cristina | Mai 4, 2009

povestea lui zburli

Zburli era un paianjez confuz care incerca tot timpul sa se agate de stele.
Ii placeau. Adormea in fiecare noapte sub lumina lor si se visa acolo, sus, unde aerul isi schimba densitatea, timpul se comprima, praful se lipeste de orice, si este foarte posibil sa ii fie un pic frig.
In fiecare zi intindea plase, calcula ca un matematician drumuri si traiectorii cosmice si nu se supara cand, dimineata, oamenii le agatau nervosi in drum spre serviciu, atat ca isi strangea avutia, hainele ponosite de explorator spatial si se instraina tot mai mult de lume.
Nu ii placeau oricum orasele aglomerate, fiindca nu se vedeau stelele si suferea adeseori halucinatii auditive din cauza masinilor zgomotoase sau a pisicilor nu foarte simpatice, care il fugareau uneori.
In cercurile de prieteni se prezenta ca un paianjen astronom, cu aspiratii de astronaut. O fire intelectual-contemplativa, care se visa un ascet mistic. Acestia radeau.
Intr-o zi si-a adunat panzele ghem si s-a mutat intr-un desert plin de cactusi. Mesterea in continuare fire carora le punea nume de rachete spatiale si purta ochelari grosi de vedere.
Cand a considerat ca munca sa este gata a realizat ca… e batran, si ca nu mai poate trai nici extazul unei ascensiuni celeste, nici dezamagirea prabusirii abrupte, cel mai probabil cauzata de o rafala de vant. I se parea ca este prea usor pentru a invinge rezistenta aerului. Si poate o sa inghete pe drum. Sau poate o sa se topeasca zburand prin soare. Erau ganduri pe care le stia, dar nu le daduse niciodata glas, caci era prea ocupat cu impletitul zilnic de vise.
Asa ca a ramas in Mexic si traieste si astazi ca un paianjen obisnuit.
El, Zburli, paianjenul astronom, suspendat de un fir intre doua lumi.

Publicat de: cristina | Aprilie 29, 2009

aspiratorului, cu dragoste

Urmatoarele randuri sunt relatate de un robotel obosit, cunoscut inainte sub numele de Cristina, nerecunoscut in prezent de nimeni.

Mi s-a aburit hubloul si nu mai vad nimic.
Nu mi se intampla nimic, dar si acest nimic este prea mult: ma risipesc in o mie de sarcini inutile, care nu constituie o viata, dar sunt suficiente sa ma extenueze. Seara filozofez pe la terase, noaptea gonesc somnul cu incantatii indiene si filme de buget redus, crezand ca pot sa recuperez lipsa de profunzime de peste zi. Nu reusesc decat sa ma obosesc inutil. Apoi vin aici si ma ascund dupa un link stalcit, pe care nici macar eu nu-l pot pronunta.
Existenta mea este absorbita incet, incet de aspiratorul grijilor de om mare. Acesta huruie si troncane, dar reusesc (intr-un mod admirabil pentru starea mea de spirit) sa il ignor. Inauntru, in sac, e praf si e urat, sunt obligatii, responsabilitati, rutina, facturi, rate, ore de ajuns la serviciu, tehnici de a te juca cu obisnuinte, maini de tinut frumos pe strada. Miroase urat de tot a plafonare. Ma deprima un pic, asta din cauza realizarilor celorlalti in comparatie cu imaterialitatea avutiilor mele, ma uit in oglinda si vad cum incepe sa ma mutileze timpul, insa eu ma simt..la fel.
In plus, traiesc ca un copil rasfatat, care nu are probleme reale sau boli, ci se preocupa cu rezolvarea unui rebus existentialist. De fapt, rutina se bazeaza pe o indecizie si pe o slabiciune. Indecizia vointei pe verticala si slabiciunea fiintei pe orizontala. Trebuie sa completez careul cu o interpretare coerenta, care sa nu se sparga sub presiunea rutinei  sau  a hazardului. Dar cum?
Cred ca imi iau o pisica. Ma rod pe dinauntru atatea ganduri, precum niste soareci infometati. Poate gandesc eu prea mult. Cum zicea si Beigbeder „Viata mea este un dezastru, dar adevarata problema este ca sunt constient.” Am niste galerii subterane sapate in interiorul sufletului, resturi de sentimente neconsumate de jos, si stau cu mainile incolacite si cu genunchii incrucisati, cu mintea incuiata, gandurile incurcate si fac… nimic.

Citesc in ziare titluri despre oameni pe care i-a ucis letargia si viata la birou. La Dan Diaconescu subiectul senzational este despre epidemia lipsei de pofta de bere. Un robotel obosit a mai postat astazi o cronica trista.

Aspiratorul grijilor de om mare va transmite tuturor salutari.
„Arde-i-s-ar tranzistorii” striga Cristina cu un glas chinuit, gafaind din furtun.

Publicat de: cristina | Aprilie 21, 2009

cauta-ma tu

*

„Omul pe care il astept imi va aduce bucurii simple.
Imi va spune ca am vocea ca o paine, ca lucrul care i-ar placea cel mai mult ar fi sa cumpere cu mine ceva in rate (un frigider sau chiar un lucru mai mic, un aspirator daca se poate); sau mi-ar spune ca-i place sa mearga cu tramvaiul si sa manance covrigi; sau, cu fata toata o intrebare, strambandu-si picioarele in fel si chip: „Stii cu ce seman acum? Cu o litera…”
In sfarsit, acest om mi-ar spune ca daca m-ar pierde s-ar imbolnavi de o boala care n-are nume. Iar eu m-as gandi ca stiu de ce sa traiesc, pentru ca altfel ce s-ar face fara mine?
Omul pe care il astept exista undeva.”

*

Gabriel Liiceanu – „Scrisori catre fiul meu”

« Newer Posts - Older Posts »

Categorii