Postat de: cristina | Ianuarie 23, 2009

din opiniile unui blog personal

Ce maghernita! Daaa ce maghernita!  Asa imi vine sa urlu cand vin aici  si parca incep sa-mi sara capse de furie pe spate. Furie cu accentul pe u, dramatic.
Blogul meu nu mai este afacerea de familie care era odinioara, cu clienti putini dar fideli, al caror nume si preferinte le stiam pe de rost. Nici eu nu mai servesc  senina din spatele tejghelei ultimele stari de spirit si povesti criptate cu cei mai grei algoritmi,  cu grad de complexitate exponential, ci cocktailuri la comanda.
Am crezut ca pot sa traiesc inchisa in propria mea lume imaginara. Mi-am masurat mintea cu un centimetru mincinos, ce imi arata imagini ale fiintei mele asa cum imi doream sa fiu. In mine au inceput sa se nasca ambitii totalitare. Mi-am inchipuit ca afacerea mea ar putea sa devina una profitabila.
Un teolog american, Lyford P. Edwards, afirma ca revolutiile apar cand regimul aflat la putere nu mai satisface cele patru nevoi fundamentale ale omului: a face noi experiente, a se bucura de securitate, a corespunde in sentimente, a-si vedea recunoscuta propria valoare.
Eu am acceptat posibilitatea revolutiei si am crezut in oportunitatea ei, fiindca imaginile fiintei mele pareau perfecte si era pacat sa stau ascunsa intr-o cutie prafuita. Asa ca am intins linkuri ce s-au transformat in sarma ghimpata, dar la mine in bar au ajuns filosofi de bere ieftina sau necunoscuti care nu au gasit nimic.
Acum ma intorc tropaind in maghernita mea pangarita, cu aer de nostalgie in plamani.
Ma doare. Oare din cauza neputintei mele? Sau poate doar am inceput sa o constientizez…. Pana la urma, de ce citesc oamenii bloguri? Fiindca vor sa se informeze, simt nevoia sa citeasca confirmari pe anumite teme de la oameni care si-au castigat autoritatea in domeniu, sa afle adevaruri existentiale despre viata, societate, sentimente din experienta altora, sa isi descreteasca fruntile, sa savureze posturi scrise cu talent si migala sau sa se simta mai fericiti atunci cand descopera ca exita cineva mai trist. Nu sa cunoasca persoana mea descrisa fragmentar, la ce i-ar folosi cuiva stiinta asta.
Si la dracu! A ajuns sa imi pese de parerea altora. Mie! Mie cea care umbla cu parul nepieptanat de strada si cu tenisii rupti. Mie cea pe care nu o intereseaza comportamentul in societate.
Refuz inca sa imi declar falimentul, mai putin demn decat o moarte naturala, dar pravalia mea se inchide pe termen nedeterminat.

Trist, trist, trist.


Responses

  1. ioi. nu se poate. o sa citesc postu.

  2. Fericirea traita in gradina in absenta sarpelui nu este relevanta in privinta tariei de caracter a personajelor. Aparitia lui este evenimentul determinant. 🙂

  3. Moartea blogului trebuia anuntata mai devreme. Cand ai realizat ca asteptarile tale s-au schimbat si masura succesului a devenit traficul. Cand ai inceput sa te intorci pe blogul tau numai pentru a verifica numarul de vizite. Scrisul nu se schimbase, dar nu mai era saturat de imaginea eului tau. Nu te mai livrai complet, conform pactului initial, ci vindeai imagini prefabricate, asamblate conform gusturilor comune.

    Si totusi asta nu explica totul. Moartea blogului ascunde doar aparent o criza sufleteasca. Ea semnifica de fapt o criza de interpretare si nu reuseste sa distinga evolutia in urmele lasate de cuvinte. Rareori identitatea noastra se reflecta unitar intr-o imagine si, daca totusi se intampla, e rezultatul iluziei unei priviri retrospective. Observatia lumii interioare e comandata de prejudecata dupa care gesturile si gandurile converg catre un punct comun, ca reprezinta un vector orientat catre un sens, cand de fapt conditia noastra e fragmentaritatea. Risipiti intre gesturi neduse pana la capat, rataciti printre atitudini mecanice care traduc si produc stereotipii curente, nu putem depasi incoerenta de fond. Si atunci se naste atitudinea reparatorie, resentimentul care promite restaurarea fidela si integrala a fiintei noastre. Si suntem pregatiti sa abandonam totul si sa o luam de la inceput. Unul complet nou de aceasta data …

  4. To relate, to find pieces that got lost on the way, to try to understand what a certain idea I cannot define really is… asta ca raspuns la ce ar folosi.

    Iar mie mi-a pasat mereu dureros de mult de parerea altora. Chiar si atunci cand ii desfiintez, cand ii trimit la ala cu coarne, cand urlu ca nu imi pasa. Sau poate ca mai ales in momentele alea, pentru ca nimic altceva n-ar justifica inversunarea aia. Si in jurul fricii ca as putea produce o impresie negativa se invarte toata lumea mea.

  5. […] jeg continut sters din motive personale […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: