Dragii mei.
S-a confirmat. Am tahicardie sinusala. Nimic grav, nazuri ale inimii. Oh, inima mea. Un mic dictator.
Mult timp am fost recunoscuta pentru capacitatea mea speciala de a nu-mi dori nimic. Si exact asta primeam inapoi: nimic. Asa ca, odata cu boala asta care m-a proiectat intr-o societate clandestina cu ritualuri noi si traditii ce trebuie descoperite, mi-am gasit si eu un tel: instaurarea fericirii cardiace. Ca stindard, urmeaza sa imi lipesc o grimasa radioasa pe fata, ca si cum as executa o condamnare pe viata la bucurie.
Pastilele mi-au redat forta si capacitatea de a utiliza propriul trup.

Doar sufletul drapat in negru tanjea dupa un acoperis colorat.

M-am decis sa derulez un mic experiment antropologic! Ochii mei sunt inca umbriti de amaraciune deoarece am avut de a face – cand eram doar un antropolog aspirant – cu oameni urati cu suflet gaunos, ale caror fapte ma bantuie si astazi, ca niste naluci. Sunt un om extraordinar de fricos.
In experimentul meu o sa am din nou incredere in oameni! Si nu o sa mai gandesc. Idei felurite nu o sa-mi mai scormoneasca mintea aiurea si imaginatia terorizata, cea care transforma in certitudine cea mai mica banuiala, va amuti.
O sa uit secunde din mine si o sa ma trezesc diminetile pe fond sentimental. Vreau sa impartasesc afectiune, sa simt o pasiune care sa ma ravaseasca si sa-mi permita sa cunosc farmecul existentei. Cu priviri hotesti, gesturi incurcate si multa armonie.
In timpul asta, dictatorul, inima-inima sa isi asume constiinta vulnerabilitatii si puzderia de sentimente inadaptabile care imi cutreiera fiinta.
Va voi tine la curent cu desfasurarea experimentului, pe care il voi inregistra pentru o emisiune radiofonica.

PS: Ma bucur mult ca ma cititi. O sa vin aici mai des. Urmatorul post o sa fie despre barbatul ideal iar apoi voi continua experimentul ca un savant destoinic. Va multumesc.
<3