Mi-ar placea ca primavara sa se organizeze festivaluri de teatru si pe afise cu miros proaspat de aracet sa se inghesuie numai piese din acelasi gen. Anul acesta as fi vazut piesele clasice. La anul, toate comediile si mai la batranete, doar piese cu decor din catifea mov. 
Am fost la “Romeo si Julieta” la Scena. Mi-am dat seama cat de greu este sa surprinzi cu o poveste atat de cunoscuta – al carei final nu mai rezerva nicio surpriza. Asteptarile celor din sala sunt bine conturate din primul moment: unii merg sa revada o poveste clasica, falimentata de propria-i notorietate – si asteapta sa fie impresionati prin perfectiunea mulajului, iar ceilalti… vor sa o vada reinventata inteligent.
Eu nu doream decat sa ma scoata din relativitatile obisnuite ale vietii mele. Si a reusit. Romeo si Julieta. In Converse.
“Intrigile lui Shakespeare sunt cam subrede uneori, franghie de rufe pentru agatat versuri frumoase. Mie imi plac piesele cu structura densa.” spunea Friedrich Dürrenmatt, care intelegea prin schimbarea piesei din Verona adaugarea unei ultime scene in care parintele Lorenzo sa fie rasplatit pentru omorul cu buna-stiinta a indragostitilor. Motivul? O biserica nou-nouta, pretul pt dizolvarea casatoriei indisolubile ce ar fi dus la formarea unei fuziuni bancare. Previzibil? Teatral? Piesa de la Scena, in schimb, a pastrat frumusetea povestii clasice, s-a folosit creativ de un decor minimal, in timp ce textul, care nu a fost remodelat hain a reusit sa evite gustul pentru sexualitate si macabru al culturii moderne.
O piesa poate prea accesibila. Actorii au transmis frumos realismul pasiunii si dialogul individului cu divinitatea. Julieta – Antoaneta Cojocaru este desprinsa parca dintr-o melodie a lui Oren Lavie. Fata asta, ca o papadie rotitoare, este extrem de muzicala si reduce piesa la ritm pur. Impreuna cu al ei Romeo dionisiac – Silviu Bertalan joaca tragedia imposibilitatii cuplului. Doica – Ela Ionescu face spectacolul savuros, parca ai langa tine un castron mare de capsuni cand o vezi razand.
Cred ca elementul neconventional sta astazi bine ascuns, nu in text sau decor, nici macar intr-o scenografie de succes, caci toate sunt formule care s-au perimat in timp, nu mai au cum sa suprinda.
As vrea sa nu am blog, ci un birou de informatii pretioase, bune pentru toata lumea si deschis non-stop. Piesa mi-am adus aminte de “aforismele in contratimp” ale lui Derrida si Liiceanu –  intalnirea lui Romeo si a Julietei este sabotata de contratimp, pt a atrage atentia asupra “contratimpului esential”. Noi suntem durate ferecate in propriile vieti, incapabile sa ne mulam in chip perfect una peste alta. De aici tragicul oricarei iubiri. Ea incepe maret, cu doua inimi ce ar urma sa aiba acelasi tact, si se termina cu reintrarea dezamagita a fiecaruia in hotarele proprii,  in propria serie temporala. 
“”Moartea i-a unit definitiv”, zicem noi. De fapt, ei nu mor sacralizand ideea de cuplu, ci aratand cu degetul mortii spre imposibilitatea lui. Mor, fiindca in lumea inalta a tragediei nu-i putem vedea despartindu-se in varianta plebee a vietii de rand. Altfel, dizolvarea cuplului ar fi avut loc prin intoarcerea in propria cronologie.“ Pe larg, aici.
Cam atat pentru prima mea cronica.