Zburli era un paianjez confuz care incerca tot timpul sa se agate de stele.
Ii placeau. Adormea in fiecare noapte sub lumina lor si se visa acolo, sus, unde aerul isi schimba densitatea, timpul se comprima, praful se lipeste de orice, si este foarte posibil sa ii fie un pic frig.
In fiecare zi intindea plase, calcula ca un matematician drumuri si traiectorii cosmice si nu se supara cand, dimineata, oamenii le agatau nervosi in drum spre serviciu, atat ca isi strangea avutia, hainele ponosite de explorator spatial si se instraina tot mai mult de lume.
Nu ii placeau oricum orasele aglomerate, fiindca nu se vedeau stelele si suferea adeseori halucinatii auditive din cauza masinilor zgomotoase sau a pisicilor nu foarte simpatice, care il fugareau uneori.
In cercurile de prieteni se prezenta ca un paianjen astronom, cu aspiratii de astronaut. O fire intelectual-contemplativa, care se visa un ascet mistic. Acestia radeau.
Intr-o zi si-a adunat panzele ghem si s-a mutat intr-un desert plin de cactusi. Mesterea in continuare fire carora le punea nume de rachete spatiale si purta ochelari grosi de vedere.
Cand a considerat ca munca sa este gata a realizat ca… e batran, si ca nu mai poate trai nici extazul unei ascensiuni celeste, nici dezamagirea prabusirii abrupte, cel mai probabil cauzata de o rafala de vant. I se parea ca este prea usor pentru a invinge rezistenta aerului. Si poate o sa inghete pe drum. Sau poate o sa se topeasca zburand prin soare. Erau ganduri pe care le stia, dar nu le daduse niciodata glas, caci era prea ocupat cu impletitul zilnic de vise.
Asa ca a ramas in Mexic si traieste si astazi ca un paianjen obisnuit.
El, Zburli, paianjenul astronom, suspendat de un fir intre doua lumi.