De fapt, Tu asa erai, numai eu, ca un copil, te-am ridicat sa ma joc cu tine, m-am indragostit si te-am proiectat stramb pe toti peretii sufletului meu. Esti atat de fals si de gol ca imi vine sa vomit toti fluturii din stomac pe care ii aveam cand te vedeam, cand ne atingeam mainile facute din materiale diferite.
Da. Ne proiectam pe pereti imaginile inchipuite, diforme – insa aproape perfecte, asteptarile, nevoia de aproapele nostru. Asa sunt si eu, mazgalesc umbre, ca o consecinta indirecta a ignorantei pe care o practic in privinta vietii mele interioare, imi cladesc o imagine frumoasa despre mine hiperbolizand ce este in jur. Am ajuns sa-mi modific metabolismul atat de bine ca aproape pot sa respir prin altii. Prin oameni cu calitati si defecte, cu care ma obisnuiesc si pe care ii atarn pe pereti. Apoi ii venerez. Umbra ta nu arata tabla zgariata, scartaitul incheieturilor vechi, pe care eu le ungeam, fiindca tineam la tine, becul ars ce iti servea drept ochi.
Mi-ai jucat jocul. Umbra ta a ajuns singura dovada a existentei mele. Ma infiori.
Gata.
Te las sa imi aluneci din mana, te scap jos, in mizeria ta, te las sa colcai in ea. Nu mai dorm singura. Mi-am cumparat pantaloni de pijama nu cu unul, ci cu sute de roboti, iar din ei, 14 tot sunt mai cinstiti ca tine.