Ninsoarea transforma lumea intr-un fuior.
Stau posaca la birou si imi inghesui privirea pe un fragment de geam, gandindu-ma cum afara se aud trosnind mii de ace de omat sub ghete si cum se topesc pe fata, unul cate unul, fulgii de nea. Totodata, nu stiu ce sa simt, sau, mai corect – dupa ultimele hotarari privind natura sentimentelor mele – ce sa imi impun sa simt.
Sa fiu nefericita, caci luasem hotararea sa aduc primavara in suflet, sa imi desenez un soare pe geamul de la balcon si o papadie cu creta colorata pe asfalt, care sa ramana pe talpile pantofilor cat mai multor oameni, care sa plimbe inconstienti o parte din fericirea mea? Cum mai pot acum sa fac toate astea cand fereastra alba este in vadita discordanta cu gandurile mele colorate, si nu pot sa imi mai mangai sufletul ca astazi este un pic mai cald, fiindca se apropie primavara…
Sa fiu trista, caci Craciunul trecut a fost steril si mai putin autentic fara zapada, iar copiii nefericiti. Unde era ninsoarea cand aveai nevoie de ea in orasul de beton gri, cand nu avem nici gura sobei, nici ceaiul cald cu miere si aroma de macese, doar un folder cu Nicu Alifantis din care ascultam obsesiv “Decembre”, ca un basm pe un disc zgariat. As putea sa imi induc artificial in suflet un mic Craciun perfect, dar minciuna ar fi evidenta, caci nu am de unde sa cumpar vasc sa il atarn de lustra.
Sau as putea pur si simplu sa fiu fericita, caci ninge, iar omatul acopera toata murdaria si aduce liniste.

Zau ca nu stiu…