Exista pe lumea aceasta doua categorii de oameni. Oamenii incepatori si oamenii inceputurilor.

Oamenii incepatori sunt cei care au nevoie de un inceput sa atinga un scop. Sunt oameni gospodari, ce stiu sa isi dramuiasca sentimentele si sa priveasca cu incredere spre viitor. Cateodata lasa lucrurile neterminate doar fiindca simt nevoia sa inceapa “altfel” deoarece se simt nemultumiti.

Oamenii inceputurilor sunt cei care traiesc cu entuziasm orice inceput, dar nu gandesc mai departe de el.
Adora mirosul de alb, nou, proaspat si curat. Cand incep ceva, simt ca in ei palpita forte necunoscute, adanci si indepartate, consuma in cateva zile un mic destin de care ei sunt… iresponsabili. De cele mai multe ori acesti oameni se indragostesc numai de senzatia de a fi indragostiti, nicidecum de omul de langa ei. Traiesc prea sus pentru slabele lor temperamente si se simt rusinati ca saracii invitati intr-o seara la un festin si trimisi dupa aceea  la cocioabele lor, odata ce sentimentul se invecheste.

Eu sunt un om incepator care da numai peste oamenii inceputurilor.
Dar ma bucur de fiecare experienta in parte, fie ca este doar un inceput frumos alaturi de o masina de vandut iluzii. Si nu vreau sa ma schimb, ci sa imi doresc in continuare inceputuri – bune, rele, mult prea efervescente sau chiar dureroase. De fapt, eu pot sa ma colorez oricand vreau. Pot sa inghit culori, sa le tin inautru si sa le eliberez in raze ce pleaca din mine,  spre necunoscut. Pot sa fiu melancolica in lila, profunda in rosu, copilaroasa in verde, trista in albastru, perfectibila in portocaliu, amuzanta in roz, tematoare in visiniu si iertatoare in kaki.
Vreau sa traiesc toate emotiile care imi coloreaza fiinta, nu sa le rapesc sufletului. Asa ca acum sunt necajita, ma ascund acasa, sub plapuma – cu moralul turtit, in sunete de flanesta ruginita. Dar o sa ma dau jos sa-mi desenez un soare mic pe geamul de la balcon.

Exista un moment in viata unui savant, fie el un biet antropolog, cand isi da seama ca a gresit.
Ca a incurcat cumva paharele Berzelius cu acizi intre ele sau a supra-incalzit balonul de reactie. Sau a turnat apa peste acid clorhidric. Pfuf, greseli de amator ar zice unii. Mai ales cand acest biet antropolog a avut in facultate restante la materii precum “Chimia Reactiilor Umane” sau “Maturitatea Emotionala”. La ultima a trecut cu-chiu-cu-vai dupa ce profesorul l-a dat afara din clasa in repetate randuri plangandu-se ca nu a ajuns nici macar la nivelul unei euglene.
Este un savant cu ochii tristi si ii pare tare rau ca a pricinuit suparari. Si a realizat, de fapt, cat de mult ii pasa.
Asa ca isi va schimba meseria.
De maine o sa fie alchimist! Un alchimist ce vrea sa descopere numai ce este mai frumos din dragoste.

LE: Acesta este un post adresat mie. Imi cer mii de scuze intuitiei mele ca nu am ascultat-o.

A venit toamna. Au inceput sa se decoloreze frunzele si simt ca o sa-mi rugineasca si mie sufletul in mii de nuante de sentimente.
Astazi am descoperit de ce experimentul meu risca sa esueze. De fapt, nu trebuia sa nu gandesc, ci sa nu imi mai pese. De maine o sa imi incordez toata vointa.
Toamna asta vreau sa invat o tactica a sufletului. Sa imi fiu eu margine mie.
M-a apucat dorinta de saruturi infinite, de zile de stat in pat, cu sosete groase in picioare si carti de adunat pe noptiera. Am sentimente de cheltuit, dar eu vreau sa le pastrez si sa le dau la fiecare in parte o expresie de dans. Apoi sa ametesc in piruete, de fericire.
O sa ies pe strada si o sa-mi folosesc gura ca sa zambesc, fiindca este politicos sa fii vesel. Am multe zambete de raspandit, oamenilor care le merita.
Si o sa ma joc cu frunzele ruginite. O sa le calc in picioare. Cui ii mai pasa?!

Acasa am un cos colorat in care reciclez idei, o basma violeta ce imi acopera gandurile, caci va spuneam ca m-am decis ca nu mai gandesc si o gramada de sinapse ce sar aiurite dintr-o ureche in alta, ca niste sigurante stricate (deoarece nu prea reusesc).
Gura abstracta, de o senzualitate invinsa.
Privirea fixa.

Coji de nuca. Fiindca in ele traiesc, de fapt, oamenii. Cei care nu locuiesc in papiote de ata. Acestia stiu sa vina si se infasoare in jurul tau, in timp oamenii din coji de nuca te ranesc atunci cand te apropii tu de ei, in buricele degetelor. Uneori sunt oameni buni, dar eu am degetele bandajate, asa ca ii scap mereu pe jos, iar ei fug.

Experimentul meu antropologic. Care nu o duce atat de bine. Nu v-ati fi inchipuit, nu? Hehe, stiu eu unele domnisoare care abia asteapta povestiri. Materia prima s-a dovedit a fi una extrem de complexa. La o examinare mai atenta, el este un mic tiran, un fustangiu, apartinand unui areal socio-economic total nepropice mie, motive ce m-au facut sa-mi zadarnicesc eforturile de a nu gandi. Niciun mijloc, delicat sau vulgar, nu reuseste sa ma ajute sa realizez daca este sincer sau nu. Inregistrez acut impertinente involuntare ale instincului, semnale difuze – pe care nu stiu sa le decodez, fiindca pare prea frumos sa fie adevarat (cu totii stim ca societatea moderna nu este locul povestilor de dragoste, trebuie sa existe o clauza ascunsa, o bifa, un asterix pe care nu l-am observat plus teama de a-mi simti inteligenta subestimata, prostita) si le proliferez in ganduri. Iar gandurile se rasfrang asupra experimentului, care nu pare foarte fericit. As vrea reusesc sa le indepartez in nu-stiu-ce colt ferecat al mintii si sa fie liniste, ca in salile de asteptare ale doctorilor. Acea tacere in care pacientii isi arunca priviri, cautand consolare sau mangaiere. L-as mai invarti in coaja lui de nuca, cu grija, o perioada, cu varfurile degetelor zgariate usor doar de gandurile ascutite din capul meu si as merge mai departe, incercand sa am incredere in oameni, desi ma simt atat de falsa si goala in fata lui. Derulez acest experiment de trei saptamani.

Oboseala. Saptamana asta am concediu. M-am retras invinsa, intr-o resemnare tacita si ma gasesc chiar dezgustatoare in dorinta mea de a trai, care nu este suficient de mare sa mascheze oboseala.

Sa te trezesti in asternuturi straine. Sa miroasa a fum. Lumina sa intre ostil in incapere.
Sunt intalniri care pun pe linia de plutire visul nebunesc al unei iubiri autentice, definitorii. Altele sunt atat de banale, ca oamenii nu li se pot sustrage fara sa decada. Altele sunt purtatoare de exigente si emit o judecata prematura asupra josniciei relatiilor. Primul contact insa… se afla intotdeuna de partea sperantei.
As vrea sa trag si eu un fum din tigara, asa… degeaba, doar ca un superlativ al viciului.
Vezi, exista genunchi grasi si genunchi slabi. Degete de la picioare hazlii si degete de la picioare triste, ca un xilofon.
Exista doua puncte paranteza inchisa si doua puncte paranteza deschisa.
Sunt maini care se intretaie in aer si imbratiseri ce alina. Sunt rani care m-au invatat ce este sentimentul, stiinta de care m-as fi lipsit foarte bine. Sunt vorbe care nu mai ajung.
Senzatia ca ceva lipseste. Cafeaua de la marginea patului.

Dragii mei.
S-a confirmat. Am tahicardie sinusala. Nimic grav, nazuri ale inimii. Oh, inima mea. Un mic dictator.
Mult timp am fost recunoscuta pentru capacitatea mea speciala de a nu-mi dori nimic. Si exact asta primeam inapoi: nimic. Asa ca, odata cu boala asta care m-a proiectat intr-o societate clandestina cu ritualuri noi si traditii ce trebuie descoperite, mi-am gasit si eu un tel: instaurarea fericirii cardiace. Ca stindard, urmeaza sa imi lipesc o grimasa radioasa pe fata, ca si cum as executa o condamnare pe viata la bucurie.
Pastilele mi-au redat forta si capacitatea de a utiliza propriul trup.

Doar sufletul drapat in negru tanjea dupa un acoperis colorat.

M-am decis sa derulez un mic experiment antropologic! Ochii mei sunt inca umbriti de amaraciune deoarece am avut de a face – cand eram doar un antropolog aspirant – cu oameni urati cu suflet gaunos, ale caror fapte ma bantuie si astazi, ca niste naluci. Sunt un om extraordinar de fricos.
In experimentul meu o sa am din nou incredere in oameni! Si nu o sa mai gandesc. Idei felurite nu o sa-mi mai scormoneasca mintea aiurea si imaginatia terorizata, cea care transforma in certitudine cea mai mica banuiala, va amuti.
O sa uit secunde din mine si o sa ma trezesc diminetile pe fond sentimental. Vreau sa impartasesc afectiune, sa simt o pasiune care sa ma ravaseasca si sa-mi permita sa cunosc farmecul existentei. Cu priviri hotesti, gesturi incurcate si multa armonie.
In timpul asta, dictatorul, inima-inima sa isi asume constiinta vulnerabilitatii si puzderia de sentimente inadaptabile care imi cutreiera fiinta.
Va voi tine la curent cu desfasurarea experimentului, pe care il voi inregistra pentru o emisiune radiofonica.

PS: Ma bucur mult ca ma cititi. O sa vin aici mai des. Urmatorul post o sa fie despre barbatul ideal iar apoi voi continua experimentul ca un savant destoinic. Va multumesc.
<3

Cum se poate intampla sa se defecteze tocmai campul electric al inimii unui inginer?
Iar in ajutor sa sara imediat o neinfricata caracatita electrica, cu suflet de sora medicala. Cu ventuze ce piuie si un mic aparat care inregistreaza riguros bataile inimii minut cu minut. Apoi le strange in frecvente si le intinde in amplitudini. Si asa incepe o poveste cu ritm de acordeon stricat, ce sta captiva intr-un calculator de medic cardiolog. Sau intr-un dulap.
Am crezut initial ca corpul este o uzina ce produce energie, suficienta incat sa-mi desfasor activitatile zilnice sau poftele inimii. O uzina de tinichea, deloc maleabila, a carei limite mi se pareau rezonabile. Uneori ma simteam ca o batranica ce cara mult prea multe plase cu cumparaturi, mai multe decat poate duce. Genul de batrane pe care le vezi la metrou si ai vreau sa le ajuti, dar nu te lasa, fiindca au mandria lor. Genul de femei despre care spui “draga de ea, nu sta locului. asa e firea ei”. Alteori imi doream sa-mi creasca peste piele solzi de peste. Sa alunec usor din mana oricui, sa nu ma poata tine nimeni in loc si sa imi permit sa fiu neprietenoasa. Si inima ma durea doar din pricina unor baieti neobrazati, pe care ii lasam sa ma raneasca.
Acum nu mai vreau sa vina noptile. Le urasc. Imi simt creierul un furnal incins, ce nu imi da pace. Iar inima… inima incepe sa bata haotic, o simt in piept, in gat, in tample. Imi apas tamplele, iar sub ele, din migrene infernale ramane doar o durere surda, mocnita… si ma caznesc sa aflu de unde vine aceasta suferinta launtrica. Ganduri mediocre, reactii tardive, autoamagirea ca acest necontenit du-te-vino de ganduri o sa se sfarseasca si am sa adorm. Apoi simt ca nu mai respir deloc si nu vreau macar sa inchid ochii in acest iures convulsiv, de teama ca nu o sa mai trezesc.
Iar caracatita electrica doarme probabil linistita intr-un dulap si doar ea stie ce este rau cu inima mea.
Si desi nu dorm noptile, nu sunt obosita deloc. Vreau sa traiesc.
Am gasit un mar asa verde si copt si tot ce imi doresc este sa musc din el cu pofta. Ati auzit de cazuri in care boli necunoscute ale inimii sa fie vindecate asa? Sau stiti remedii naturiste pentru somnul lin de inginer… Oare ceaiul de ghimbir ajuta?

Cateodata starea de bine este o limonada.
O limonada cu miere, pe care o bei la o terasa aflata pe o straduta ingusta, undeva in spate, pe la Romana. Unde cabluri pline de electricitate se intalnesc in mijlocul strazii iar de ele atarna un bec melancolic ce aprinde inserarea cu o lumina zgarcita. Nu intunericul palid al zorilor, ci smoala neagra a inceputului de noapte. La un balcon trei umbrele colorate  isi schimba hainele cu cele pentru lumina artificiala, cu margini ondulate ce se ridica usor in vant.  Eu am venit aici cu o valiza galbena plina de ganduri ce s-a transformat magic intr-o lamaie. Acum o beau linistita din paharul involburat, in timp ce conversatia curge lin la masa, pe ritm de acid jazz. Imi este atat de bine. Iar limbile ceasului s-au lipit si ele de cadran.
Cateodata starea de bine lipseste. O boala necunoscuta a pus stapanire pe ea si a pitit-o, probabil, in acelasi loc in care s-a ascuns si vara. Vara care a trecut asa, pe nesimtite si singura urma lasata a fost imaginatia istovita si sufocata de indignare ca nu am avut cu cine sa beau mai mult de un pahar cu limonada. Starea de bine mai apare cateodata seara cand imi este rau, iar Iren ma tine de mana. Poate este intr-un cort din vama, peste care tuna si fulgera, iar mie imi este rau, frig si teama. Am in gura gust de cuie ruginite si ganduri felurite nu inceteaza sa-mi cutreiere mintea. “Ce vreau” este acum mult mai putin important decat “ce am nevoie”. Iar indiferenta ofileste oamenii, eu….
Am nevoie de o cura de fericire. De o vacanta sentimentala. De o limonada. De “O sa fie bine!”.

Urmeaza un post turistic, relatat din Berlin si compus de pe scaunul meu de la birou, unde inca nu imi gasesc ritmul, fiindca este minunat sa ramai cu sufletul in vacanta.
Berlinul este orasul in care propria istorie se reflecta la fiecare colt de strada si singurul lucru lent este cursul Spree-ului. Un oras ce a fost 45 de ani impartit intre doua ideologii si in care nu ai nevoie de ghid turistic ca sa iti dai seama ca te-ai ratacit in partea sovietica, fiindca bulevardele cu blocuri de apartamente stivuite pana la cer iti dau un sentiment de familiaritate linistitor. Parca mergi spre Obor. Dincolo de zid, mai precis dupa Checkpoint Charlie, cultura urbana ia alte dimensiunea unei cafenele americane imprejmuita de cladiri moderne englezesti in forma de cub sau bila si gasesti multe stranduri cu nume complicate frantuzesti.
De fapt, Berlinul cred ca a avut trei vieti. A fost construit, inaltat maiestuos cu domuri inalte, cladiri cu margini dantelate poleite cu aur, felinare neobosite si drumuri de piatra pe care probabil puteai sa si valsezi si gradini cu animale pe care puteai sa le vanezi – ca un nobil prusac. Domul cu cupola verzulie le sopteste turistilor povesti despre Berlinul de odinioara, ca o cutie muzicala. Apoi a fost bombardat, demolat, cucerit cu o poza trucata si mazgalit cu nume de soldati ai armatei rosii si cuvantul “Mockba”. Am incercat sa urmaresc cu degetul conturul unei urme de glont. Chiar in zid, parea dureroasa – la fel ca si imaginea orasului elegant fumegand in timp ce aliatii il mutilau. Apoi reinventat. Reinventat cu un gazon in locul Palatului Imperial – care va reveni miraculos in 2010, schele cu fatada din panza pictata, cladiri reconstruite sau restaurate partial si foarte multi monstri din metal si sticla unul chiar semanand cu un siloz al viitorului, luminat ca o nava spatiala. Eu cred ca toate cladirile au fost confortabil imbracate in sticla fiindca le este teama. Urmatorul glont ar putea sa transforme totul in cioburi, nu in ruine si ar salva orasul de alta imagine dezolanta. In plus, este foarte usor sa inlocuiesti geamuri si sa alini un suflet usor ciobit.
La Reichtag exista chiar o camera cu cutii spirituale de metal, apartinand fiecarui membru al parlamentului – opera artistului francez Christian Boltanski. O cutie neagra ascunde anii regimului nazist. Probabil au mai indesat mult mai multe in ea.
Berlinul este minunat si fiindca are spectacole de balet cu roboti, dar ce turist are timp de ele cand este atat de frumos sa te plimbi pe Unter den Linden si sa te invarti ca un titirez sa nu ratezi nicio umbra, a trecutului sau a viitorului…

Pe “autostrada informatiei” nu exista niciun indicator luminos sau semn de circulatie care sa-l orienteze pe calator sau sa ii ofere un ghid de buzunar pentru a nu se rataci. Tensiunea atarna pe cabluri fiindca noi tipuri de identitati virtuale trec cu viteze naucitoare si scantei de la explozia tehnologiilor lumineaza cate un stalp de telegraf incovoiat de atatea pachete de date stivuite inteligent de un programator. Nu numai el, ci intreaga societate aloca o buna parte din resursele sale producerii de informatie, deoarece informatia a devenit materia prima a propriei dezvoltari. Zilnic ne iau cu asalt sute si sute de date, linkuri, comentarii, analize si evaluari riguroase, texte ce reiau si multiplica perceptiile aceleiasi realitati intr-un mediu fara vreo legatura cu realitatea. Abundenta este un drum nesfarsit ce miroase toxic a clei, un amalgam in care informatiile pretioase coexista cu cele lipsite de semnificatie.
Drumul acesta nu favorizeaza un spor de cunoastere, dimpotriva, genereaza un proces de mimare a unei cunoasteri efective, induce o perceptie artificiala. Egalitatea accesului la informatie nu este suficienta pentru a crea egalitatea accesului la cunoastere, nici egalitatea in ceea ce priveste competentele. Decalajul dintre oferta de informatii a depasit cu mult, cu foarte mult capacitatea de a le parcurge, de a le asimila, chiar daca am citi zi si noapte. In plus, nici nu ne mai dam seama daca ar fi fost util daca am fi parcurs-o in intregime. Monstruoasa cantitate ma sfideaza zilnic, amintindu-mi de limitele mele. Oricate eforturi as face, este imposibil sa o cuprind. O simt deja ca pe o povara, o realitate care sta sa ma striveasca, ma apasa, este incomoda si pare a nu mai prezenta avantajele cu care fusesem intampinata initial. M-am retras spre o margine, filtrand dupa prioritati de umil pamantean site-uri, articole si invataminte, gandindu-ma ca o sa o pot controla. M-a obosit.
Am vazut recent Ohayo (Good Morning) – film vizionar din 1959 – ce surprindea aparitia unui nou tip de cultura in care valorile transmise sunt bivalente: pe de o parte, datele si informaţiile propriu-zise, pe de alta parte, valori si semnale cu privire la statutul simbolic al mijlocului de comunicare ca atare.
Imi simt temerile confirmate, am o identitate virtuala cu care ma scufund mereu mai mult intr-un univers ale carui contururi de ansamblu imi scapa, un univers de tranzitie, ce promoveaza prospetimea informatiei nicidecum profunzimea ei, univers ce a inceput fantastic in nuvelele lui William Gibson. Generatiile viitoare nici nu o sa stie cum era “inainte”.
Cred totusi ca de vina sunt arhitectii web. Ei au colorat atat de frumos acest univers.