Pe “autostrada informatiei” nu exista niciun indicator luminos sau semn de circulatie care sa-l orienteze pe calator sau sa ii ofere un ghid de buzunar pentru a nu se rataci. Tensiunea atarna pe cabluri fiindca noi tipuri de identitati virtuale trec cu viteze naucitoare si scantei de la explozia tehnologiilor lumineaza cate un stalp de telegraf incovoiat de atatea pachete de date stivuite inteligent de un programator. Nu numai el, ci intreaga societate aloca o buna parte din resursele sale producerii de informatie, deoarece informatia a devenit materia prima a propriei dezvoltari. Zilnic ne iau cu asalt sute si sute de date, linkuri, comentarii, analize si evaluari riguroase, texte ce reiau si multiplica perceptiile aceleiasi realitati intr-un mediu fara vreo legatura cu realitatea. Abundenta este un drum nesfarsit ce miroase toxic a clei, un amalgam in care informatiile pretioase coexista cu cele lipsite de semnificatie.
Drumul acesta nu favorizeaza un spor de cunoastere, dimpotriva, genereaza un proces de mimare a unei cunoasteri efective, induce o perceptie artificiala. Egalitatea accesului la informatie nu este suficienta pentru a crea egalitatea accesului la cunoastere, nici egalitatea in ceea ce priveste competentele. Decalajul dintre oferta de informatii a depasit cu mult, cu foarte mult capacitatea de a le parcurge, de a le asimila, chiar daca am citi zi si noapte. In plus, nici nu ne mai dam seama daca ar fi fost util daca am fi parcurs-o in intregime. Monstruoasa cantitate ma sfideaza zilnic, amintindu-mi de limitele mele. Oricate eforturi as face, este imposibil sa o cuprind. O simt deja ca pe o povara, o realitate care sta sa ma striveasca, ma apasa, este incomoda si pare a nu mai prezenta avantajele cu care fusesem intampinata initial. M-am retras spre o margine, filtrand dupa prioritati de umil pamantean site-uri, articole si invataminte, gandindu-ma ca o sa o pot controla. M-a obosit.
Am vazut recent Ohayo (Good Morning) – film vizionar din 1959 – ce surprindea aparitia unui nou tip de cultura in care valorile transmise sunt bivalente: pe de o parte, datele si informaţiile propriu-zise, pe de alta parte, valori si semnale cu privire la statutul simbolic al mijlocului de comunicare ca atare.
Imi simt temerile confirmate, am o identitate virtuala cu care ma scufund mereu mai mult intr-un univers ale carui contururi de ansamblu imi scapa, un univers de tranzitie, ce promoveaza prospetimea informatiei nicidecum profunzimea ei, univers ce a inceput fantastic in nuvelele lui William Gibson. Generatiile viitoare nici nu o sa stie cum era “inainte”.
Cred totusi ca de vina sunt arhitectii web. Ei au colorat atat de frumos acest univers.

Tu ce ai face daca maine dimineata ai gasi un motor?
Un motor mic, in perfecta stare de functionare, cu curelele noi si roti cu zimti ce se imbina perfect. Cu necunoscut de multi wati si produs de o uzina nemteasca, necunoscuta si ea.
Un motor care nu demult s-a aflat, probabil, in mainile unsuroase ale unui mecanic puturos sau al unei gospodine furioase – care nu a reusit sa-l monteze la storcatorul ars – sau al unui pilot de formula unu ce a fost descalificat fiindca motorul nu era omologat.
Eu cred ca mi-as aduce aminte de cantecul “avion cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor”.
Si mai cred ca si dragostea este un avion, ce functioneaza cu doua motoare. Altfel se prabuseste.
Nu numai fiindca atunci cand esti indragostit plutesti sus si simti motoarele cum huruie si pun in miscare bucati mari de tabla nituita, ca la decolare avionul goneste toate pasarile gri pribegite pe stalpii linistii sufletesti si aduce, la schimb, fluturi in stomac. Cand se prabuseste in flacari mistuie tot sufletul. “O defectiune la motorul drept ar fi o alta cauza a prabusirii, dupa ce primul motor s-a stricat la decolare” scriu ziarele. Ce bine ca aterizarile line mai primesc inca aplauze.
Multe avioane dorm triste in hangar asteptand ca cineva sa binevoiasca sa le doneze al doilea motor si o canistra de kerosen.
Maine, daca eu gasesc un motor, astept primul avion ce vrea sa zboare cu mine spre Luna.

Fata care se desira purta 39 la pantofi.
Statea cuminte pe o banca si astepta sa vina vacanta de vara. Se intreba daca sufletul este cumva un dirijor de aplauze ce orchestreaza rece bucuria colectiva sau se lasa influentat de ea. Daca identitatea ei este protejata de o impermeabilitate emotionala sau valul afectiv o va contamina, caz in care urma sa se desire, fir cu fir.
Cum statea pe banca, l-a cunoscut pe baiatul responsabil, ce proiecta viitorul cu ajutorul unui echer. A inceput sa se desire, caci se plictisea si nu rezona cu viitorul colturos, ea fiind dornica sa traiasca in prezentul unduitor. A plecat la timp, cand se desirase doar un pic si a imbatranit parca cu jumatate de an.
S-a peticit pe alocuri si si-a cusut o banderola de om descurcaret peste corpul scamosat.
Cum se plimba prin parc, l-a vazut la tasnitoare pe baiatul hoinar. S-a indragostit. I-a dat incredere in el. Baiatul insa vroia sa se dezvolte cu o repeziciune cu care fata nu se putea desira, gasise bani si vroia sa experimenteze viata, dar o iubea. Fata a inceput sa se desire, il urma obosita in cluburi de punk ca un jandarm fioros. Saraca de ea, isi crosetase niste manusi mari pe care scria “te rog hai vino sa te iert”. Se magulea prosteste de fiecare data cand el se intorcea in numele dragostei lor dar pleca repede inapoi in lumea lui. Cel mai des putea fi vazut in Vama Veche, unde ea se desira in cautarea lui. Intr-un final a eliberat-o.
S-a insirat la loc, tematoare. Cute amare ii brazdau zambetul, dar inima era tot hoinara.
Apoi l-a cunoscut pe baiatul cu ochi albastri. S-a desirat aproape imediat ca sa intre in lumea lui plina de linkuri, caci baiatul acesta statea la calculator si facea trafic de informatie pe internet. S-a insirat modest, in forma de mouse ursuz, ca baiatul sa o placa. El ii spunea cuvinte dulci de alint, insa simtea ca formulele lui mai degraba o uniformizau, deoarece fusesera adresase si altor fete in trecut, iar internetul pastrase urma lor. Mai mult, baiatul nu manca la pranz biscuiti, ci rontaia din increderea oamenilor. Fata traia in bezna si se simtea atat de absenta in viata lui ca ii era teama ca intr-o zi o sa se desire de tot si nimeni nu o sa observe lipsa ei. Si a disparut.
Si-a dus inima la un tinichigiu – care a curatat-o de rugina si a uns-o cu alifii, dupa care s-a insirat la loc sub un cer decolorat de amintiri.
A invatat sa nu-i mai pese cum se va insira la loc.
A vrut sa creada in barbatul salvator, dotat cu manusile pe care le-a purtat si ea odata. Dar acesta avea un diapazonul neacordat pe frecventa firului ei de viata si parca nu mai suporta niciun cuvant dojenitor de alint, chiar daca era bine intentionat.
Si-a asezat ghemul la o margine de banca si a inceput sa se insire… O stea violeta ii acopera gaurile sufletesti, ce luceste in reflexii albastre, galbene si verzi.
In parc, liniste.

Eu port in mod obisnuit o rochie albastra cu sclipici si ascult un disc cu muzica de dans.
Ma bucur ca am mintea hoinara. Ca toate emotiile si supararile se proiecteaza direct in stomac. Acolo este epicentrul senzatiilor mele. Iau un algocalmin si imi trece. Cateodata simt insa atat de multa rautate in jur ca ma infior. Imi place sa cred ca socotelile divine stau sus, pe nori, sub forma de gramezi. Cand faci un lucru rau ti se scutura pe umeri doua ploi  de rautati inapoi. Dar daca o rafala de vant iti aduce gratuit rautatea altor oameni?
Cand ma supara cineva, ma gandesc ca citesc o carte cu colturile strambe. Caut sa nu judec oamenii, caci asta nu face bine nimanui. Instanta morala se dezvolta impotriva lasitatilor interioare, iar sinele sesizeaza cand este neglijat. Cand acorzi mai multa atentie supararilor de moment decat inclinatiilor care te individualizeaza. Cand ignori ceea ce iti poate aduce bucurie in favoarea inertiilor contingente si te roade stomacul atat de tare ca durerea ajunge pana la creier.
De asta am decis sa nu ma mai mahnesc. Vreau o atmosfera de familiaritate calma cu emotiile care imi strabat fiinta. Caut sa fac numai lucruri bune, indiferent cati nori plini de rautate sunt pe cer. Daca totusi se porneste o furtuna din senin, vreau sa primesc doar caietele unde Mos Craciun isi noteaza copiii obraznici si cuminti.
Imi doresc sa nu mi se zgarie discul minunat niciodata.

Ar fi frumos…
ca oamenii sa umble cu carnete si creioane colorate la ei, iar atunci cand se plang de lipsa de diversitate din capul lor sa iscaleasca o povestire. Apoi sa le dea din mana in mana si sa ajunga sa viziteze Nuntiatura Apostolica, bine ascunsa pe Stirbei Voda – grupuri de tineri arabi, in timp ce unii oameni nu vor mai calca niciodata in Piata Romana, caci au fost insemnate concentratii periculoase de aer imbibat cu amintiri.
Nostalgicii interbelici sa se intalneasca in fata la Palatul Sutu sau la un concert al Filarmonicii si sa discute sfatos despre modernism. Apoi sa scrie doua paragrafe scurte, cu un stilou aurit.
Iar studentii sa gasesca bonuri de reducere la Teatrul Act. Cronicile lor sa fie intotdeauna hazlii.
Tinerii ce scapa tarziu de la serviciu, cu fetele mutilate de oboseala si mahniti de diverse probleme sa citeasca despre terapia prin traversarea Herastraului cu vaporasul si sa se viseze in Manhattan. Apoi sa bea o bere la Scinteia si sa povesteasca despre copilaria in comunism,biscuitii populari si pantofii intotdeuna cu doua numere mai mari.
Iarna sa se scrie despre baletul in statiile de metrou. Primavara, cand Bucurestiul este o gradina, cei de la case care plang sa faca recensamantul caselor care rad.
Unele file – compuse chiar de belgieni plecati cu bicicleta in drumetie, sa fie patate cu mancare grasa de la Waterloo sau cu prajituri fine de pe mesele de lemn portocaliu de la Chocolat. Ultimele pagini sa fie doar elogii la berile Chimay si Duval.
Schimbul de carnetele sa ajunga o utopie a comunicarii, o retea de povestiri ce salveaza lumea de la uniformitate, in care interactionam cu ceilalti fara teama plafomarii, cu povesti autentice despre locuri frumoase sau despre lucruri marunte ce au un trecut personal si deschid, de fapt, o cale interioara spre o senzatie de bine.
Dar cel mai frumos ar fi sa te tina cineva de mana cand te plimbi pe un bulevard larg, cu cladiri dichisite, si sa spui – cu ochii oblici de prea mult soare – “Uite ce frumos….”

Este luni.
Facand abstractie de specificul local si trecand peste detaliile pitoresti (imbranceala balcanica, vanzatorii ambulanti, toropeala orientala dintr-un metrou supraincalzit) mergi spre casa. Ramai mirat cand iti descoperi chipul reflectat pe geamul vagonului. Tu si toata strania ta detasare.
Este cald.
Iti observi vecinii de drum si ii judeci cu privirea. Urmaresti discutiile aprinse intre doi liceeni, molfaiala unei babe care rupe un colt de paine, atentia prost disimulata a unui tip sa nu-si mototoleasca costumul ieftin, tastele apasate puternic de domnisoara ce are poza iubitului pe telefon, cartile mici de rugaciuni citite de femei trecute de 40 de ani si inregistrezi toate astea cu detasarea cuiva care pare sa nu fie implicat. Indesi mai bine castile in urechi. O usoara senzatie de irealitate se strecoara intre tine si zumzaitul din jur. In timp ce fundalul sonor se estompeaza, privirea ta razbate rapid pana in capatul vagonului si se intoarce inapoi frustata de lungimea fizica a metroului. Practic in aceste clipe nu esti decat privirea ta planand critic sau amuzat peste capetele inconjuratoare. Pana in momentul in care te opresti in oglinda unui geam. Si atunci mica ta amagire ca te-ai putea sustrage mediului se destrama si nu iti ramane decat intrebarea: sunt cu adevarat diferit? Dintr-o data devii prizonierul propriei privirii. Ceea ce inainte te elibera, acum te contrange la constatarea ca si tu esti doar unul dintre calatori. Ca ti-ai dori sa stii cum te vad ceilalti. Ca parcurgi a nu stiu cata oara aceeasi distanta, si, in cel mai bun caz, gandurile tale se repeta pavlovian. Vederea unei statii prilejuieste aceeasi observatie sau, mai rau, provoaca aceeasi reverie.  Victoriei – Stefan cel Mare – Obor – Iancului – Piata Muncii – Dristor – acasa.
Te dai jos.
Iluzoria ta evadare se incheie impersonal si se va relua banal maine.
Te culci.
Nu, tu nu te mulezi perfect pe atmosfera vagonului. Tu esti diferit, nu? Oare cat iese rata pentru o masina?

“Hai sa ne jucam de-a vacanta!”  ii spun, la telefon.
“Pot sa ma dau la o parte sau sa ma tin bine precum intr-un carusel…” imi raspunde.
Si las ochii in jos, incercand sa caut ceva, inauntru, unde nu mai este nimic. De’as avea sticlute cu solutie speciala, asemanatoare turnesolului – rosu in mediu bazic, albastru in mediu acid, sa o arunc pe oameni – si sa nu le pateze hainele, doar sa imi indice culoarea acestora, daca sunt buni sau rai. Daca au suflet de cozonac sau limbi rele si uscate, cu ciulini pe varf.
As adormi mai lin noaptea, numarandu-i in gand pe cei buni, cu care oricum nu stiu cum sa ma comport.
Si as putea face asta in fiecare sambata, cand nu mai sunt absorbita de nimicurile grave ale vietii, de toate gandurile goale care imi bruiaza existenta si ma cupleaza ca un motor incins la serviciu, la obisnuinte, la grijile viitorului. Cand semaforul dinauntrul meu nu mai dirijeaza corupt starile de spirit in care ma pot exprima, asa, cum sunt eu… Atunci cand sunt fericita ca sunt bine si ca sunt inconjurata de oameni buni – care sunt mult mai multi decat cei rai – si castig mai mult decat un sat intreg din Africa, desi nu am tot ce imi doresc.
Si daca alchimistul cu fiole exista, vreau sa fac si eu o comanda de dopamina, va rog. Aici mi-am terminat ultima doza. Iar privind fiolele alea, vreau unele care sa imi indice oamenii buni pentru mine, nu asa, in general.

Mi-ar placea ca primavara sa se organizeze festivaluri de teatru si pe afise cu miros proaspat de aracet sa se inghesuie numai piese din acelasi gen. Anul acesta as fi vazut piesele clasice. La anul, toate comediile si mai la batranete, doar piese cu decor din catifea mov. 
Am fost la “Romeo si Julieta” la Scena. Mi-am dat seama cat de greu este sa surprinzi cu o poveste atat de cunoscuta – al carei final nu mai rezerva nicio surpriza. Asteptarile celor din sala sunt bine conturate din primul moment: unii merg sa revada o poveste clasica, falimentata de propria-i notorietate – si asteapta sa fie impresionati prin perfectiunea mulajului, iar ceilalti… vor sa o vada reinventata inteligent.
Eu nu doream decat sa ma scoata din relativitatile obisnuite ale vietii mele. Si a reusit. Romeo si Julieta. In Converse.
“Intrigile lui Shakespeare sunt cam subrede uneori, franghie de rufe pentru agatat versuri frumoase. Mie imi plac piesele cu structura densa.” spunea Friedrich Dürrenmatt, care intelegea prin schimbarea piesei din Verona adaugarea unei ultime scene in care parintele Lorenzo sa fie rasplatit pentru omorul cu buna-stiinta a indragostitilor. Motivul? O biserica nou-nouta, pretul pt dizolvarea casatoriei indisolubile ce ar fi dus la formarea unei fuziuni bancare. Previzibil? Teatral? Piesa de la Scena, in schimb, a pastrat frumusetea povestii clasice, s-a folosit creativ de un decor minimal, in timp ce textul, care nu a fost remodelat hain a reusit sa evite gustul pentru sexualitate si macabru al culturii moderne.
O piesa poate prea accesibila. Actorii au transmis frumos realismul pasiunii si dialogul individului cu divinitatea. Julieta – Antoaneta Cojocaru este desprinsa parca dintr-o melodie a lui Oren Lavie. Fata asta, ca o papadie rotitoare, este extrem de muzicala si reduce piesa la ritm pur. Impreuna cu al ei Romeo dionisiac – Silviu Bertalan joaca tragedia imposibilitatii cuplului. Doica – Ela Ionescu face spectacolul savuros, parca ai langa tine un castron mare de capsuni cand o vezi razand.
Cred ca elementul neconventional sta astazi bine ascuns, nu in text sau decor, nici macar intr-o scenografie de succes, caci toate sunt formule care s-au perimat in timp, nu mai au cum sa suprinda.
As vrea sa nu am blog, ci un birou de informatii pretioase, bune pentru toata lumea si deschis non-stop. Piesa mi-am adus aminte de “aforismele in contratimp” ale lui Derrida si Liiceanu –  intalnirea lui Romeo si a Julietei este sabotata de contratimp, pt a atrage atentia asupra “contratimpului esential”. Noi suntem durate ferecate in propriile vieti, incapabile sa ne mulam in chip perfect una peste alta. De aici tragicul oricarei iubiri. Ea incepe maret, cu doua inimi ce ar urma sa aiba acelasi tact, si se termina cu reintrarea dezamagita a fiecaruia in hotarele proprii,  in propria serie temporala. 
“”Moartea i-a unit definitiv”, zicem noi. De fapt, ei nu mor sacralizand ideea de cuplu, ci aratand cu degetul mortii spre imposibilitatea lui. Mor, fiindca in lumea inalta a tragediei nu-i putem vedea despartindu-se in varianta plebee a vietii de rand. Altfel, dizolvarea cuplului ar fi avut loc prin intoarcerea in propria cronologie.“ Pe larg, aici.
Cam atat pentru prima mea cronica.

Zburli era un paianjez confuz care incerca tot timpul sa se agate de stele.
Ii placeau. Adormea in fiecare noapte sub lumina lor si se visa acolo, sus, unde aerul isi schimba densitatea, timpul se comprima, praful se lipeste de orice, si este foarte posibil sa ii fie un pic frig.
In fiecare zi intindea plase, calcula ca un matematician drumuri si traiectorii cosmice si nu se supara cand, dimineata, oamenii le agatau nervosi in drum spre serviciu, atat ca isi strangea avutia, hainele ponosite de explorator spatial si se instraina tot mai mult de lume.
Nu ii placeau oricum orasele aglomerate, fiindca nu se vedeau stelele si suferea adeseori halucinatii auditive din cauza masinilor zgomotoase sau a pisicilor nu foarte simpatice, care il fugareau uneori.
In cercurile de prieteni se prezenta ca un paianjen astronom, cu aspiratii de astronaut. O fire intelectual-contemplativa, care se visa un ascet mistic. Acestia radeau.
Intr-o zi si-a adunat panzele ghem si s-a mutat intr-un desert plin de cactusi. Mesterea in continuare fire carora le punea nume de rachete spatiale si purta ochelari grosi de vedere.
Cand a considerat ca munca sa este gata a realizat ca… e batran, si ca nu mai poate trai nici extazul unei ascensiuni celeste, nici dezamagirea prabusirii abrupte, cel mai probabil cauzata de o rafala de vant. I se parea ca este prea usor pentru a invinge rezistenta aerului. Si poate o sa inghete pe drum. Sau poate o sa se topeasca zburand prin soare. Erau ganduri pe care le stia, dar nu le daduse niciodata glas, caci era prea ocupat cu impletitul zilnic de vise.
Asa ca a ramas in Mexic si traieste si astazi ca un paianjen obisnuit.
El, Zburli, paianjenul astronom, suspendat de un fir intre doua lumi.

Urmatoarele randuri sunt relatate de un robotel obosit, cunoscut inainte sub numele de Cristina, nerecunoscut in prezent de nimeni.

Mi s-a aburit hubloul si nu mai vad nimic.
Nu mi se intampla nimic, dar si acest nimic este prea mult: ma risipesc in o mie de sarcini inutile, care nu constituie o viata, dar sunt suficiente sa ma extenueze. Seara filozofez pe la terase, noaptea gonesc somnul cu incantatii indiene si filme de buget redus, crezand ca pot sa recuperez lipsa de profunzime de peste zi. Nu reusesc decat sa ma obosesc inutil. Apoi vin aici si ma ascund dupa un link stalcit, pe care nici macar eu nu-l pot pronunta.
Existenta mea este absorbita incet, incet de aspiratorul grijilor de om mare. Acesta huruie si troncane, dar reusesc (intr-un mod admirabil pentru starea mea de spirit) sa il ignor. Inauntru, in sac, e praf si e urat, sunt obligatii, responsabilitati, rutina, facturi, rate, ore de ajuns la serviciu, tehnici de a te juca cu obisnuinte, maini de tinut frumos pe strada. Miroase urat de tot a plafonare. Ma deprima un pic, asta din cauza realizarilor celorlalti in comparatie cu imaterialitatea avutiilor mele, ma uit in oglinda si vad cum incepe sa ma mutileze timpul, insa eu ma simt..la fel.
In plus, traiesc ca un copil rasfatat, care nu are probleme reale sau boli, ci se preocupa cu rezolvarea unui rebus existentialist. De fapt, rutina se bazeaza pe o indecizie si pe o slabiciune. Indecizia vointei pe verticala si slabiciunea fiintei pe orizontala. Trebuie sa completez careul cu o interpretare coerenta, care sa nu se sparga sub presiunea rutinei  sau  a hazardului. Dar cum?
Cred ca imi iau o pisica. Ma rod pe dinauntru atatea ganduri, precum niste soareci infometati. Poate gandesc eu prea mult. Cum zicea si Beigbeder “Viata mea este un dezastru, dar adevarata problema este ca sunt constient.” Am niste galerii subterane sapate in interiorul sufletului, resturi de sentimente neconsumate de jos, si stau cu mainile incolacite si cu genunchii incrucisati, cu mintea incuiata, gandurile incurcate si fac… nimic.

Citesc in ziare titluri despre oameni pe care i-a ucis letargia si viata la birou. La Dan Diaconescu subiectul senzational este despre epidemia lipsei de pofta de bere. Un robotel obosit a mai postat astazi o cronica trista.

Aspiratorul grijilor de om mare va transmite tuturor salutari.
“Arde-i-s-ar tranzistorii” striga Cristina cu un glas chinuit, gafaind din furtun.